De ce iubim cărţile. Biblioteca care trebuia să funcţioneze într-un grajd străluceşte acum în buricul Ieşilor

Dialog despre informaţie, cultură şi un nou început pentru Biblioteca “Gh. Asachi” cu proaspătul său director, scriitorul Dan Doboş

Geamurile larg deschise nu mai aduc savoarea poetică a mirosului de tei. Însă amintirea marelui Eminescu rămâne pe bulevardul Ştefan cel Mare din Iaşi prin comorile încă nedescoperite (de mulţi) ale Bibliotecii “Gh. Asachi”. Sediul central al acesteia s-a mutat de câteva luni aproape de locul “execuţiei”. Rădăcinilor mutilate (cele rămase) ale copacilor simbol ai Ieşilor încă nu le-a crescut un necesar (şi cu efect coagulant) strat de uitare. Pe noul director l-am întâlnit în biroul său inundat de lumină. Înainte de a începe dialogul l-am aşteptat minute în şir pe hol, un prilej nemaipomenit de a descoperi cărţi minunate, o iniţiere plăcută în a asculta descrierile noilor sale proiecte, făcute cu pasiune. M-a întâmpinat cu căldură, scrutându-mă de la înălţime, prin ochelarii cu dioptrii multe, ca de tocilar. Un şoarece de bibliotecă? Nu, un mare pasionat de literatură, cu o menţiune specială pentru genul SF, el însuşi fiind un scriitor care s-a bucurat şi se bucură de succes în această direcţie, având apărute mai multe volume. E una dintre pasiunile sale, pe lângă jurnalistică şi viaţă.

Reporter: Cum aţi găsit Biblioteca “Gh. Asachi” când aţi preluat recent funcţia de director şi cum este acum?

Scriitorul Dan Doboş: Am găsit-o plângându-şi un pic de milă, e adevărat că spaţiul unde ne desfăşurăm activitatea este îndestulător, dar multă vreme biblioteca a suferit din cauza unui spaţiu total impropriu. Spaţiul în care funcţionăm acum este grozav şi în el s-a intrat în octombrie 2012 . El are nevoie de o notorietate, lumea nu ştie că noi suntem aici, dar sper ca prin acţiunile noastre să reuşim să aducem cât mai mulţi cititori. Şi dintre cei care în mod tradiţional veneau la Palatul Culturii. Însă nu locaţia este foarte importantă, pentru că există foarte multe lucruri care ar fi putut fi făcute şi în spaţiul de la Moldomobila, pentru că cititorii trebuie să ştie că biblioteca a ajuns prin grija fostului preşedinte al CJ, dnul Simirad, într-o hală industrială fără apă! E greu să organizezi o sală de lectură într-o clădire în care nu există apă curentă! Aşa a funcţionat. Şi de asemenea ieşenii care votează trebuie să ştie că uneori e nevoie să se informeze despre aleşii lor şi pe parcursul mandatului. E necesar  să afle că domnul Simirad a vrut să mute la un moment dat biblioteca în nişte grajduri, într-o comună de lângă Iaşi, iar instituţia a scăpat de această soartă tristă prin faptul că a venit o inundaţie şi a inundat grajdurile alea. Ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă biblioteca s-ar fi mutat şi ar fi venit inundaţia cu două săptămâni după ce se muta biblioteca!   

Reporter: Nimeni nu a protestat atunci faţă de ideea domnului Simirad?

Dan Doboş: Au existat nişte proteste, au fost nişte dezbateri în presă, însă biblioteca nu a reuşit să creeze masa aceea critică de simpatie pe care a creat-o tăierea teiilor, de exemplu. A fost o chestiune prost gestionată în planul comunicării de fosta direcţiune. Dacă ar fi fost mai aproape de oamenii din presă, de ONG-urile din cultură, de oamenii politici până la urmă, ori de şcoală, dacă ar fi avut un rol mai activ şi dacă ar fi înţeles faptul că biblioteca este o instituţie de cultură care se adresează maselor… Nu e una elitistă, noi nu suntem teatrul naţional, să montăm Ibsen. Suntem o oază de cultură care se adresează tuturor palierelor sociale.

Reporter: Când are nevoie ieşeanul/ românul de bibliotecă?

D.D.: Atunci când caută o sală de lectură în care să studieze sau când vrea să citească o carte pe care nu prea şi-o permite…

R: Ce nu ştie el că ar putea să facă aici?

D.D.: Nu ştie de pildă că poate consulta gratis Internetul, că poate citi ziarele, că poate avea acces la manifestări culturale, câteva dintre ele de un rafinament deosebit şi care sunt practic gratuite. Vă dau un exemplu de la American Corner. Un program desfăşurat cu sprijinul Ambasadei americane care aduce lectori, voluntari “peacecorp”, bursieri Fullbright şi desfăşoară activităţI, din care cea mai recentă şi foarte interesantă a fost o paralelă între carte şi film, o întrunire în care oricine putea vedea un film, chiar şi dintre cei care au citit şi cartea. Şi ne lansăm în dezbateri. Nu ştie poate că există o sală de artă cu 15.000 de albume şi partituri care pot fi consultate şi  sunt unice în felul lor.

R: Omul din zilele noastre are mai puţin timp, există şi un fel de  comoditate a Internetul; din acest motiv şi presa scrisă, nu numai bibliotecile, suferă. Cum îi putem apropria din nou pe români de cuvântul tipărit?

D.D.: Simplu, eu sunt un mare pasionat de Internet. Acesta a ajuns deja la o criză de creştere. Uşurinţa cu care toată lumea pune informaţii pe ‘Net duce la diluarea calităţii. Sunt foarte puţine surse credibile şi citabile într-o anumită rigoare intelectuală în spaţiul virtual. Vă dau un exemplu. Astăzi trebuia să-mi confirm informaţia că Budai-Deleanu se scrie cu cratimă, pentru că trebuia să iau o decizie importantă. Ei bine, genul acesta de informaţie nu este accesibilă pe Internet. Pentru că acolo o să vedeţi grafia şi cu cratimă şi fără cratimă. În schimb, la bibliotecă m-am dus la un dicţionar general al literaturii române editat de Academia română şi mi-am confirmat ceea ce ştiam din liceu şi anume cău Budai-Deleanu se scrie cu cratimă. Deci genul acesta de informaţie poate fi găsit într-o bibliotecă.

R: Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu cititorii de presă scrisă?

D.D.: Am vorbit cu mulţi patroni de presă scrisă, inclusiv cu foştii mei. Şi le-am spus că şansa presei scrise se referă la două categorii de acţiuni, prima dintre ele este încercarea de a ne deosebi de televizor. Şi anume să dăm texte mai lungi, mai argumentate şi mai bine scrise, scrise cu har. Presa trebuie să fie serioasă.

R: Nu credeţi că trebuie umblat mai mult la obişnuinţă, să învăţăm cititorul de mic să se îndrepte spre pagina tipărită? Să meargă la bibliotecă, să citească ziare?

D.D.: Nu cred că lectura cuvântului scris trebuie impusă…în societatea românescă e altfel şi aici e a doua problemă pentru care presa scrisă este într-un recul fantastic…

R: Dar nu numai la noi? E nuanţată problema în această direcţie?

D.D.: Tocmai am citit că presa quality din SUA şi din Marea Britanie nu a pierdut în timpul crizei cititori. Ba dimpotrivă, dar de ce? Şi aici ajungem la o chestiune specifică. Oamenii care îşi permit să cumpere presă scrisă zi de zi nu prea merg pe jos. Ori presa, din cauza degringoladei de la Poşta română, iar pe de altă parte din cauza lipsei instituţiilor particulare care să facă difuzare prin abonamente, presa scrisă la noi s-a bazat excluziv pe vânzarea de la chioşcurile din marile oraşe. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cartea. În loc să descopere metode alternative de distribuţie, cum ar fi Internetul, Cartea prin poştă sau cataloagele trimise, s-au concentrat asupra librăriilor. Ori cine mai ajunge azi la un chioşc de presă? Unde sunt ele? În pieţe, în locuri foarte greu accesibile, ajungi la ele doar pe jos, oamenii care merg pe jos şi trec prin faţa chioşcului de presă, ăia nu prea au bani să dea, pentru că trebuie să recunoaştem, ca să cumperi zi de zi ziarul, e un efort.

R: Livrarea la birou, livrarea acasă?

D.D.: Ei, asta ar fi fost, dar nu s-a reuşit o asemenea metodă de distribuţie, ori românii încep să meargă din ce în ce mai mult cu maşina, nu sunt locuri de parcare şi atunci renunţă şi la ziar. De maxim interes ar fi fost o chestie pe care am zis că am scăzut cu acest boom al Internetului. Păi de ce să ceri doi lei unui om pe ziar dacă tu pui pe site-ul ziarului deja tot conţinutul, acum doi-trei ani aşa se întâmpla. Acum sunt nuanţe, dar când pui tot conţinutul pe Internet şi e gratis e normal să pierzi cititori…

R: Nu credeţi că şi lipsa de timp a oamenilor este o problemă?

D.D.: Oamenii nu au timp pentru că se uită la televizor prea mult.

R: Cum am putea să-i apropiem mai mult de cuvântul tipărit, ei poate nu ştiu că au facilităţi. 

D.D.: Oamenilor trebuie să li se explice, dar mi-e teamă că aici ţine mai mult de resorturile intime şi ADN-ul fiecăruia, de nevoile lui de cultură, de cunoaştere. Eu sper că se va ajunge la nivelul la care s-a ajuns deja în SUA şi în mare parte a Europei civilizate, acolo unde viaţa omului normal nu se mai croieşte în funcţie de programul TV şi în care televizorul funcţionează maxim o oră, două, pe ştiri sau se mai uită la un film sau două. Ori la noi sunt scări întregi de bloc şi cartiere care funcţionează după anumite telenovele turceşti. Probema e nu de timp, el e acelaşi, ci cum să-ţi faci timp pentru o carte, cum să o alegi, aici discuţia e mai lungă, mi-e teamă că şi lipsa de modele e importantă, ori noi avem drept modele nişte oameni care au şmecherit nişte terenuri pe lângă Bucureşti şi ei sunt modelul nostru naţional.

R: Cum să îi îndepărtăm de astfel de modele, de astfel de emisiuni?

D.D.: Şcoala. Din păcate şcoala nu oferă copiilor îndrumare adecvată în domeniul lecturii. Cu alte cuvinte gustul lecturii,  generaţia mea (‘89) l-a deprins în clasa a II-a, III a, a IV-a, în vremea aceea lecturile erau adecvate vemurilor…

R: Părinţii se plâng pe bună dreptate că nu au timp, profesorii sunt prost plătiţi şi astfel nu se reuşeşte ca elevul, copilul să primească o educaţie, să prindă o dragoste pentru lucrul tipărit.

D.D.: Din păcate ei nu sunt îndrumaţi la lecturile obligatorii, să citească ceea ce ar trebui să citească. Când nu dai copiilor cărţile necesare,  din motive de lipsă de informare…Dau un exemplu - cărţile din seria Hary Potter, obligatorii sunt prima şi a doua, de ce? Întreaga serie a transformat zeci de milioane de copii în întrega lume. Sunt edituri româneşti care traduc din domeniul fantasticului tot ce apare nou. Dar atunci când prăvăleşti asupra copiilor obligativitatea de a citi tot felul de clasici ancoraţi într-o realitate pe care copiii n-au cunoscut-o şi n-au să o înţeleagă niciodată…

R: Ce loc ocupă biblioteca în viaţa românilor?

D.D.: Unul marginal, conform normelor autoimpuse în domeniul bibliotecii noi ar trebui să avem măcar unul din 20 de ieşeni să vină la biblioteca noastră. Suntem foarte departe de acest procent de 5 la sută. Am avut 1410 utilizatori unici săptămâna trecută. Fără programe culturale, lansări, evocări, e greu.

R: Noutăţi la biblioteca Asachi?

D.D.: Viziunea mea managerială porneşte de la definiţia bibliotecii. Ea nu e o instituţie care să se refere strict doar la literatură, deşi ea ar trebui să ocupe un loc important în preocupările noastre. Încet, încet, trebuie să dezvoltăm programe care să ne satisfacă diferitele soiuri de necesităţi. La sala de arte se poate beneficia de documente extraordinare, efectiv un tezaur. De partea celaltă un program viitor care se referă la nutriţia sănătoasă. Discuţii despre poluare, întâlniri periodice cu medici…

R: Biblioteca are un premiu naţional primit de la Fundaţia Melinda&Bill Gates pentru un proiect privind trainingul prin Internet în ce priveşte acordarea primului ajutor şi făcut prin bibliotecarii de la sate?

D.D.: Funcţionează în continuare. Avem un program adresat copiilor “Fă şi tu ceva vara asta, scrie o carte”, un curs de scriere creativă pe care eu l-am mai ţinut. (Un îndemn la scris pentru micuţi - n. red.)

R: Cu ce alte instituţii colaboraţi?

D.D: Cu Muzeul literaturii române în principal. Recent avem primele contacte pentru un parteneriat cultural cu Academia Liberă Păstorel, o asociaţie care celebrează într-un mod vesel şi plăcut creaţiilor ambilor Teodoreni, dar mai ales a lui Păstorel. Aşa cum am semnat, în fiecare a doua zi de duminică a lunii se vor aduna aici, se vor spune epigrame, umor, practic un cenaclu literar de umor. O noutate pentru bibliotecă.

R: Aveaţi un program “Cărţi în spitale”, inclusiv la secţia de oncologie a spitalului pentru copii. 

D.D.: La oncologie se află în derulare, vrem să deschidem şi la Neuro-chirurgie şi la Recuperare… La oncologie trebuie să mai ducem un fond de carte.

IT: “Eu am încredere în cuvântul tipărit”

R: Care e reacţia copiilor bolnavi atunci când primesc o carte?

D.D.: Răspunsul lor e mereu acelaşi când văd cărţi frumoase, e printre puţinele lor bucurii, căutăm parteneri,  ONG-uri, prin care să găsim voluntari care să vină să citească copiilor. Însă cel mai ambiţios program al meu este o colaborare cu toate mijloacele mass-media, un program cu titlul “O carte pe zi”. 20 de secunde şi 200 de semne în care să prezentăm o carte din bibliotecă pe zi, astfel încât oricine să vadă că se găseşte de exemplu dicţionarul literaturii române de exemplu….

R: Mai aveaţi o filială pentru nevăzători, colaboraţi acolo cu unii actori care fac înregistrări…

D.D.: Acolo e un studio decent de înregistrare, avem o arhivă audio foarte importantă, 15.000 de discuri, audiobook-uri. Biblioteca e un adevărat tezaur pe care nici măcar eu nu l-am descoperit în totalitate.

R: De ce aţi avea nevoie pentru ca lucrurile să meargă bine?

D.D.: De un sediu. Ar fi grozav ca nivelul de achiziţii să fie ca acela al colegilor din ţară. Momentan achiziţia de carte ne plasează în a doua jumătate a alocărilor, ceea ce într-un oraş care se doreşte capitală culturală e extrem de discutabil. Încă două sau trei filiale în zonele foarte populate ale oraşului. Aici ne lovim de spaţiu. Întotdeauna biblioteca a fost respectată, problemele ţin de bani. Măcar simbolic să recapete o parte din spaţiul de la Palat.

R: Cum îi îndepărtăm pe oameni de emisiunile “nocive”?

D.D.: Mi-e foarte greu să scot oamenii din casă. Oamenii dacă nu se vor smulge ei din mrejele pseudo-culturii ăsteia va fi grav. De asta spun că de mare ajutor ne-ar veni mass-media care să facă cunoscută o carte pe zi, prin programul, parteneriatul, de care am vorbit şi prin care să accepte să prezinte pe scurt o carte pe zi, să vadă lumea că există şi cărţi.

R: Care e tendinţa în ce priveşte bibliotecile în  alte ţări europene?

D.D.: Acolo bibliotecile fac parte dintr-o anumită politică de încurajare  a culturii naţionale. Vă dau exemplul Norvegia, unde cred că e încă în vigoare un program. Pentru că se temeau că limba lor pierde teren în dauna limbii engleze, au dat o reglementare prin care au definit o listă de autori, de cărţi, de lucrări, pentru care statul asigura achiziţia unui tiraj minim. Un program de achiziţii la preţuri decente care exista şi care stimula şi creaţia literară, stimula şi bibliotecile şi editorul. De asemenea, în SUA funcţionează o lege care spune că sunt biblioteci obligate să aibă măcar câte un exemplar din fiecare cod de carte ISBN. La noi existau înainte de ‘89 erau 25 de edituri. Chiar şi critici puternici ai regimului comunist şi ai felului în care se făcea cultura atunci îşi aduc cu plăcere aminte de onorariile pe care le lua un scriitor, păi am citit că Petru Popescu a primit pentru un roman în anii ’70, 45.000 de lei. Pentru un roman se primea în general cam ¾ de Dacie. Şi erau scriitori care scriau câte un roman la doi ani.

R: Dar nu se putea scrie pe deplin liber!

D.D.: Nu chiar, erau şi atunci veleitari ca şi acum care, ca să ajungă mai lesne să fie publicaţi, scriau ei într-un anumit fel.  Este un mit că cenzura sau partidul putea să împiedice, putea să taie nişte lucruri, putea să facă să nu apară nişte lucruri, dar nu dădea comandă: bă scrie tu despre sondorul Gică care e mare comunist.

R: Proiecte, aud despre legătura dintre literatură şi arta gătitului?

Am un proiect care poate părea mai puţin cultural dar la care eu ţin foarte mult,  care se cheamă “Book-ataria” şi în care doresc să realizez  3-4 întâlniri pe an în care să mâncăm ce mâncau oamenii la Hanul Ancutei, să bem vinul care îl beau ei la acel han, să ascultăm un actor citind pasaje semnificative din carte, totul după aceea ducând într-o discuţie despre cum se trăia pe vremea lui Sadoveanu. La fel aş vrea să fac cu Academia Păstorel, care era un mare gastronom şi un erudit cunoscător de vinuri şi de ce nu, să ne aruncăm şi la chestiuni mai exotice, pentru că literatura gastronomică e întinsă, nu doar cea română. Principiul după care plec este că biblioteca este pentru toată lumea.  Fiecare om să poată găsi ceva de interes, fie că e o carte de hobby-uri în care să înveţe cum să cultive o plantă sau cum să facă o friptură mai aromată, până la chestiuni de referinţă, dicţionare şi enciclopedii, atunci când ai de făcut vreo lucrare. Sau pur şi simplu vrei să te distrezi şi să citeşti literatură poliţiştă.

R: Proiecte de vară?

D.D.: În vacanţă vrem să facem cursuri de jurnalism şcolar, de scriere şi lectură creative, cum se ţine un blog , care o să se adreseze mai multor oameni şi să invităm blogeri mai mult sau mai puţin cunoscuţi…

Concluzia mea este că eu am mare încredere în carte şi în cuvântul scris/tipărit, dar îmi doresc ca biblioteca să devină locul în care oamenii să poată experimenta şi cele mai noi tendinţe în domeniu. O să avem un program foarte important în domeniul e-book-urilor iar primul pas pe care l-am făcut a fost dotarea sălii de lectură de aici de la sediul central cu dispozitive speciale de lecturare de e-bookuri aşa încât toţi utilizatorii să vadă ultimele tendinţe în domeniu.