Emil Constantinescu: "Conflictul din Libia pune in lumină degradarea politicii externe a Romaniei"

Fostul preşedinte Emil Constantinescu vorbeşte despre criza din Libia, despre poziţia României în acest conflict şI rolul pe care Bucureştiul l-ar fi putut juca. Emil Constantinescu este convins că României i-au lipsit cultura informaţiei şi capacitatea de a gândi pentru adoptarea unei poziţii corecte în această criză.


Jurnalul Naţional: Domnule preşedinte, CSAT a decis marţi seară să trimitem în Marea Mediterană Fregata Ferdinand pentru trei luni cu misiunea de a controla traficul de armament către Libia. Este un punct final a ceea ce s-a întâmplat, vis a vis de poziţia României, de la izbucnirea conflictului în Libia. Ca fost şef al statului şi ca fost şef al CSAT, cum apreciaţi atitudinea României de la începutul acestui conflict şi până la această decizie a CSAT?
Emil Constantinescu: Decizia a fost corectă şi normală, România este membră NATO şi în momentul în care NATO a hotărât un tip de acţiune, România s-a angajat în măsura posibilităţilor pe care le avea şi în concordanţă cu tipul de acţiune. Dacă ne referim strict la acest moment, el se înscrie într-o normalitate perfectă. Ceea ce nu se înscrie pe linia unei politici externe care să corespundă nivelului la care România ar trebui să se afle ca membră NATO şi UE, este ceea ce s-a întâmplat de la începutul acestui conflict. Ce s-a întâmplat şi mai ales ce nu s-a întâmplat. Or, un astfel de eveniment care se bucură de vizibilitate pune în lumină degradarea politicii externe a României. În mod particular, acesta este un aspect sensibil, pentru că de-a lungul întregii istorii a României  politica externă a fost cea care a asigurat fie supravieţuirea naţiunii nomâne, fie îndeplinirea unor mari proiecte politice. Întotdeauna politica externă a fost deasupra politicii interne. În orice caz, deasupra nivelului real al economiei, structurii sociale a României. Pare o abordare poate prea complicată, poate prea filosofică, însă trebuie să învăţăm de aici că politica externă nu poate fi conjuncturală. Succesele politicii externe româneşti au apărut atât timp cât ele au corespuns unei viziuni şi unei cunoaşteri a politicii globale a Europei şi a ceea ce se întâmplă în lume.

Şi atunci, în cazul Libiei, unde a fost greşeala?
În mod particular, evenimentele din Libia ar fi trebuit să poziţioneze România într-un pion important din punct de vedere al cunoaşterii fenomenelor. De ce? Pentru că nu înţelegem ceea ce se desfăşoară în Libia dacă nu înţelegem tot contextul mişcărilor populare din zona Orientului Mijlociu, Nordul Africii, sau Magreb. De ce România? Pentru că aceste mişcări ar trebui să trimită la o paralelă cu ceea ce s-a petrecut în momentrul prăbuşirii regimurilor dictatoriale în Europa Centrală şi de Sud Est. Înţelegând asemănările şi deosebirile. De ce România? Pentru că asemănările pleacă din rolul pe care la un moment dat dorinţa de libertate a popoarelor îl poate juca. Şi nuanţele apar pentru ca România , ca şi Libia acum, a fost ţara în care despărţirea de un regim dictatorial se face violent, prin masacrarea protestatarilor şi a revoluţionarlor de către un dictator paranoic. Dacă ce s-a întâmplat în Tunisia, sau mai apoi în Egipt, în linii mari, poate mai degrabă să semene cu ceea ce s-a întâmplat în Polonia sau în Cehoslovacia şi Ungaria sau cel mult chiar în Bulgaria, unde armata l-a părasit pe dictator, nu s-a întâmplat în România. Deci, România este exact cazul Libiei. Şi acest capital ar fi trebuit să poziţioneze România ca un cunoscător al evenimentelor. Din păcate, ca observator al dezbaterilor care au loc din momentul în care au început primele mişcări cîn Tunisia şi până acum, constat cu o oarecare durere că,  după 20 de ani, opiniile nu s-au schimbat. Practic, cu nuanţe diferite de exprimare sunt persoane care vibrează când mase de oameni hotărasc să lupte şi să moară pentru idealuri şi alţii care nu simt nici acum această vibraţie şi tratează fenomenele sub aspectele lor politice, militare sau  prin recurs la vechile teorii ale conspiraţiei. Pentru că dacă există ceva comun şi în ceea ce priveşte lumea Occidentală este că nici în 1989, nici înainte de mişcările din Tunisia şi apoi chiar de cele din Egipt, liderii occidentali nu au înţeles forţa acţiunii populare şi reacţia lor acum în Libia este oarecum vinovată. Pentru că nici Franţa nu a acţionat potrivit cu aspiraţiile popoarelor în cazul Tunisei, nici SUA în primele momente din Egipt pentru că elementul asupra căruia se concentrau era stabilitatea. Multora dintre liderii militari le-a fost greu mental şi din punct de vedere psihologic să renunţe la stabilitatea creată pe echilibrul forţelor şi pe încredere în dictatori şi înţelegerea dintre armate şi servicii. M-aş fi aşteptat ca România, o ţară în care au existat victime în urma unor represiuni sângeroase să aibă o poziţie clară care să valorifice eroismul celor care s-au sacrificat atunci şi să înveţe din crimele pe care armata dictatorului Ceauşescu şi organele de represiune ale dictatorului Ceauşescu le-au comis atunci. S-a dovedit cu această ocazie, că şeful statului, care în mod normal într-o ţară de tipul Uniunii Europene trebuie să fie reperul moral al societăţii, nu a înţeles acest lucru.

Şi ce ar fi trebuit să facă şeful statului în aceste condiţii?
Aceasta ar fi trebuit să se solidarizeze cu luptătorii pentru democraţie şi să expună poziţia României ca o apărătoare a drepturilor popoarelor. Mai ales din partea unui preşedinte căruia i s-a creat, printr-o manipularea a unei părţi a elitei intelectuale, portretul unei persoane care a condamnat comunismul. Despre aceasta este vorba, despre condamnarea unei dictaturi şi a unor mijloace de represiune. România trebuia de la început, prin declaraţii, să expună această poziţie, pentru că România nu avea nici obligaţiile pe care Franţa le avea ca putere colonială, forţă militară angajată pe flancul sudic al Alianţei şi cu interese economice majore în Magreb şi Orientul Apropiat. Ca să nu mai vorbim de SUA care au construit o reţea de stabilitate pentru garantarea echilibrului, inclusiv existenţa statului Israel în zonă, cu aceşti dictatori. Or, dacă putem să justificăm reticienţa primelor momente în cazul Franţei şi în cazul SUA, nu avem nici un argument ca să explicăm tăcerea României. Şi aş vrea să adaug aici şi un element care nu a fost evocat. Şi anume, faptul că persoanele care au studiat în România, care joacă acum un rol important pe partea democratică. Un exemplu: din cele trei personalităţi care conduc Consiliul revoluţionar din Libia, cel care joacă are rolul de ministrul desemnat de externe este proaspăt absolvent al Academiei Economice în 2003. Deci România avea acest potenţial. Nu mă refer acum la rolul pe care îl are informaţia în această zonă.

Cum au receptat foştii dvs studenţi şI doctoranzi atitudinea României în cazul Libiei?
Acum trei zile am primit reprezentanţi ai asociaţiei culturale arabe din România unde sunt preşedinte de onoare şI în toate întâlnirile pe care le-am avut cu toate persoanele în diferite think-tankuri am constatat că sunt de partea procesului democratic. Ei speră ca România să fie de partea cea bună. Nu există o deziluzie la acest nivel pentru că România nu a luat o atutudine ostilă forţelor democratice.

Spuneaţi deunăzi că în cazul Libiei, România a avut o reacţie nepotrivită şi nechibzuită. Este această atitudine rezultatul unei lipse de informaţii sau pur şi simplu o greşeală de diplomaţie?
Este rezultatul unei lipse de gândire nu de informaţii. Pentru că România are la ora actuală o generaţie de ambasadori şi diplomaţi de mare clasă. Cea mai mare parte dintre ei sunt tineri, sunt formaţi în timpul perioadei '96-2000, mă întâlnesc la fiecare deplasare, pentru participarea la diferinte Think-tank-uri şi organisme internaţionale în diferinte zone ale lumii, mă întâlnesc cu aceşti ambasadori şi am ocazia să văd cât de profundă este cunoaşterea realităţilor. Informaţii corecte veneau chiar în perioada comunistă, doi diplomaţi,dintre care unul profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti acum, au publicat în timpul când eram preşedinte textele rapoartelor pe care ambasadorii le trimiteau pentru preşedintele Nicolae Ceauşescu. M-am aşteptat ca acei ambasadori formaţi sub dictatură să trimită texte care să-i facă plăcere dictatorului. Acele rapoarte sunt astăzi o sursă excepţională pentru cunoaşterea modului în care s-au desfăşurat revoluţiile anticomuniste în Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Berlin sunt extrem de cinstite şi de corecte . Ele nu au fost luate în considerare pentru că la un moment dat s-a creat un baraj în jurul lui Nicolae Ceauşescu sau dictatorul Nicolae Ceauşescu le cunoştea, dar nu mai lua în considerare nimic. Sunt sigur că rapoartele care s-au înaintat la Ministrul de Externe şi care în mod normal ar trebui să fie studiate permanent de către preşedinte conţin informaţii depline. Deci viciul nu este de informaţie, ci viciul este de gândire. De fapt, de cultura informaţiei, pentru că degeaba ai informaţie, dacă nu ai o cultură a informaţiei. Serviciile de Informaţii Externe ale României sunt în măsură de a da printre cele mai bune informaţii la nivel mondial pentru zona Orientului Mijlociu şi pentru zona arabă, datorită unor relaţii vechi, care pleacă de un secol la nivel diplomatic, dar şi datorită multiplelor relaţii care pleacă la căsătorii mixte şi gradul de încredere şi de afinitate spirituală, de care românii se bucură aici. Sunt sigur că nu informaţia a lipsit, nici la nivelul diplomatic, nici la nivelul inteligence. Ceea ce a lipsit, a lipsit cultura informaţiei, capacitatea de a gândi şi un anume tip de sentiment. Am putut, ca preşedinte, când interesul României o cerea, să trec peste o anumită abordare care ţine de formaţia mea culturală şi spirituală.
Nu putem să ne gândim că România ar putea să joce pentru zona Nordul Africii sau chiar pentru zona Orientului Apropiat rolul pe care l-a jucat în Balcani. Atunci eram chiar pilonul central. Având în vedere tot acest context complex care trimite, pe de o parte la anul 1989 al prăbuşirii, şi pe de altă parte la studiul de caz al intervenţiei NATO în fosta Iugoslavie pentru eliminarea unui dictator care masacra propriul popor, atunci România putea să vină cu această experienţă. Spuneam că a fost o reacţie nechibzuită pentru că a chibzui înseamnă a gândi şi pentru că lipseşte o cultură politică care ar trebui să ia în considerare toată tradiţia diplomaţiei româneşti. Este nepotrivită pentru că România ar fi trebuit să se exprime clar din primul moment în favoarea acestor mişcări care vor schimba lumea.

În ce sens?
Deceniul care va urma va fi marcat de schimbarea profundă nu numai a lumii arabe, ci şi a dictaturilor din toată zona sud-estului Asiei şi a Europei. Ce am descifrat eu în intervenţiile de la TVR ale preşedintelui a fost un tip de mentalitate. Am descifrat în discursul său, fără a fi spus într-o formă agresivă, reluarea conceptului stalinist şi comunist al neamestecului în problemele interne. Aceasta este problema care a despărţit intelectualii români în două tabere: aceia care prin structura lor internă, sentimentală, consideră că lupta pentru libertate şi dreptate sunt importante şI trebuie sprijinite şi cei care consideră că dacă interesele conjuncturale ne impun să ne sprijinim pe un dictator e bine să ne sprijinim pe dictator. Această teorie a neintervenţiei de sorginte stalinistă a stat la baza Războiului rece şi s-a prăbuşit în momentul în care popoarele au decis să lupte pentru libertate nesprijinite din afară. Lucrurile s-au schimbat şi după revoluţiile din 1989, după dezvoltările ulterioare, după crearea Tribunalului penal internaţional s-a creat un nou punct de vedere şi anume că unui dictator nu i se poate permite să îşi masacreze propriul popor în numele ideii de stat naţional. Drepturile omului au devenit o forţă de politică internaţională. Când au început primele mişcări din Tunisia am spus că este momentul în care trebuie să se decidă principial între stabilitatea imediată asigurată de relaţiile militare şi economice cu regimuri autoritare şi încrederea în capacitatea popoarelor care luptă pentru libertate şi democraţie de a asigura o stabilitate pe termen lung. Deci practic trebuie ales între o stabilitate pe termen scurt şi o stabilitate pe termen lung. Faptul că după ezitările din cazul Tunisiei, în cazul Libiei s-a mers pe această linie, după părerea mea este pozitiv pentru ceea ce se va întâmpla în viitor. Pentru că s-a întâmplat ceva nou în lume, este momentul în care dispare frica şI în al doilea rând este momentul în care nu poţi să fii cumpărat. Societatea noastră, timp de 20 de ani, nu a ajuns să înţeleagă esenţa revoluţiei române. Accentul a fost pus în mod fals pe conspiraţii sovietice, fie pe conspiraţii ale serviciilor secrete şi nu pe ceea ce a adus poporul român istoriei mondiale: capacitatea de a lupta şi de a muri pentru o idee. Instaurarea fricii asigură o dominaţie pe un termen mai lung sau mai scurt, dar în momentul în care masele au această dorinţă, nici o armată nu mai poate să facă faţă.

Credeţi în teoriile care se verhiculează că de fapt în Libia ar fi la mijloc interesul pentru petrol, deci o bătălie pe resurse...?
Libia nu îşi consuma singură petrolul şi a fost una din ţările care nu au folosit petrolul ca şantaj, pentru că colaborau foarte bine cu ţările care sunt acum în campania împotriva lui Gaddafi. Teoriile conspiraţiei deturnează atenţia de la fenomenul esenţial. Fiind, chiar înainte de Revoluţie, la Cairo, discutând cu oameni, am înţeles că este esenţial că toată această zonă este marcată de preponderenţa socială a tineretului. Contrar a ceea ce se întâmplă în Europa sau la noi, acolo tineretul joacă un rol dominant. De-abia acum strategii occidentali încep să înţeleagă ceea ce nu au înţeles, fiind blocaţi de frica şi obsesia lor privind fundamentalismul islamic indusă de serviciile de informaţii, uneori pe bună dreptate. Fundamentalismul islamic degenetat în terorism a avut în vedere generaţia tânără. Acum a apărut o altă generaţie tânără care, sub efectul internetului şi mai ales al facebook-ului doreşte să comunice altfel. Este o tendinţă de neoprit. Nu poţi să-i mai cumperi. Acest tineret nu vrea să schimbe dominaţia unui stat autoritar laic, pentru că toţi dictatorii, începând cu Stalin, Hitler au fost împotriva religiei. Şi toate dictaturile orientale sunt laice de fapt. Ori acest căruia internetul îi deschide o altă lume pe care poate s-o cunoască, nu vrea să schimbe regimul autoritar laic cu regimul autoritar islamic. Ei doresc libertate. Sigur că va urma o pertioadă dificilă, va urma o perioadă greu de controlat, va urma o perioadă în care nu şti cine sunt liderii, va urma o perioadă de efervescenţă în care vor apărea sute de partide politice şi de formaţiuni. Dar trebuie să ai încredere. Americanii, structurile americane, nu au avut încredere în liderii proveniţi din mediul academic, din mediul intelectual sau din mediul revoluţionar. Numai că istoria pozitivă a tranziţiei post-comuniste în Europa, cu toate suferinţele de neevitat arată că trendul este pozitiv şi că ceea ce se doreşte este o democraţie care asigură stabilitatea pe termen lung. România aici îşi găseşte un rol prin inteligenţă, pentru că noi nu putem juca un rol important prin forţa militară. Dar putem, cum am făcut în toată istoria noastră, prin forţa inteligenţei, prin creativitate, prin capacitatea de deschidere şi înţelegere să jucăm un rol unic în viitoarea politică a Europei şi a lumii globalizate.

Apropos de aportul serviciilor de informaţii, de convorbirile directe, când România a luat decizia în aprilie 1999 de a pune la dispoziţia NATO spaţiul aerian, cât din fiecare a contat în luarea acestei decizii mai ales că atunci nu eram membri ai Alianţei Nord-Atlantice?
Când am fost ales preşedinte, România era prăbuşită din punct de vedere economic, se afla într-o izolare aproape deplină cu vecinii, se afla în relaţii de ostilitate gravă cu Ucraina. Deşi se încheiase un tratat în perioada electorală se redeschisese o adversitate puternică cu Ungaria, cu Bulgaria erau aproape nule relaţiile. Ceea ce este mai grav, era faptul că România se afla angajată pe o linie foarte periculoasă pentru viitorul ei. România avea două opţiuni. Pe de o parte avea un drum pe care îl urma spre zona oligarhică de tipul rus-belarus prin dezvoltare internă. Vă amintesc că la interval de cânţiva ani se urmau exact modelul URSS: cupoanele Ciubais erau cupoanele Văcăroiu se dezvoltase un sistem oligarhic al fostei Securităţi şi fostei nomenclaturi comuniste. Mai grav era ceea ce se întâmpla pe plan extern.
În momentul în care am fost ales preşedinte al României aveam marele avantaj că ştiam ce se va întâmpla. După eşecul de la Dayton imediat au început să se construiască planurile de rezolvare pe deplin a situaţiei din fosta Iugoslavie care crease o zonă de conflict în Europa. Era de neadmis ca după cel de-al doilea Război Mondial ca în Europa să se desfăşoare masacre ale populaţiei pe care UE sau NATO le condamnau în alte părţi ale lumii. La cel moment ştiam că la varianta construită de strategii ruşi care urmărea să construiască un pod militar prin fost Iugoslavie la Adriatica şi un cap la Moscova care să asigure o viitoare expansiune fie militară sau doar economică spre zona Europei Centrale i se opunea o altă linie de gândire a strategilor americani care doreau să contruiască o linie de securitate americană care să devină apoi o linie NATO şi apoi spaţiu strategic de siguranţă pentru dezvoltarea structurilor economice şi administrative europene. Pentru această linie fusese aleasă încă din anii '90 Polonia, Ucraina, Turcia, Israel ca o limită estică de securitate a Europei. România nu era luată în calcul pentru această zonă deoarece că era singurul stat din toate fostele ţări comuniste care încheiase un tratat cu Iugoslavia comunistă a Miloşevici care conţinea prevederi ce în mod explicit eliminau posibilitatea folosirii spaţiului unei ţări aerian fără acordul celuilalt stat. În august 1996 ministrul de externe Primakov sosise la Bucureşti pentru a parafa tratatul de stat cu Uniunea Sovietică care conţinea exact aceleaşi prevederi: imposibilitatea participării la alte alianţe fără acordul celeilalte ţări, care practic legau România de mâni şi picioare. România se înscrisese la Parteneriatul pentru pace, se înscrisese la Consiliul Europei, dar astea erau considerate din punctul de vedere al occidentalilor la fel de demagogice ca participările lui Ceauşescu la marşurile pentru pace sau la acordurile de cooperare atât timp cât exista acordul între România şi Iugoslavia lui Miloşevici.

Şi cum aţi reuşit să întoarceţi această situaţie în favoarea României?
O dată ajuns preşedinte, la 5 zile după ce am depus jurământul în Parlament, am participat la summit-ul OSCE de la Lisabona, unde m-am angajat să fac din România un pilon de stabilitate. M-am angajat să transform tratatul cu Ungaria dintr-un act care putea rămâne superfluu într-o reconciliere istorică cu Ungaria, care să transforme Ungaria – şi a transformat-o - într-un permanent susţinător al integrării României în NATO şi apoi în Uniunea Europeană, şi, lucrul cel mai dificil, să semnez un tratat cu Ucraina, după modelul celui semnat cu Ucraina de Polonia. Şi exact în acele condiţii. Ulterior, împreună cu preşedintele Poloniei Kwasniewski, am elaborat ideea unei prime trilaterale Polonia-România-Ucraina care s-a semnat la Bucureşti şi care dintr-o dată a creat cel mai important spaţiu de stabilitate în Europa Centrală şi de Sud-Est. Era vorba de ţări care împreună aveau populaţie de 120 de milioane de oameni. Am extins această zonă de stabilitate printr-o trilaterală România-Ucraina-Moldova, pentru a asigura în momente extrem de dificile pentru Republica Moldova o relaţie corectă cu Ucraina, şi după aceea cu două trilaterale care au jucat un rol extrem de important regional şi au fost apreciate ca atare: Romania -Bulgaria-Turcia, Romania-Bulgaria-Grecia. Îmi amintesc o declaraţie a ministrului de Externe al Germaniei, care spunea chiar la sfârşitul anului 1997 după ce am încheiat aceste trilaterale ca singura problemă diplomatică în care Turcia şi Grecia se înţeleg este cea privind România. Acest set de trilateriale a creat apoi ceea ce preşedintele Clinton a repetat de foarte multe ori în SUA sau la summit-uri: exemplul Romaniei, dacă România a putut după secole de conflicte sângeroase să facă o reconciliere istorică cu Ungaria, de ce sârbii şi croaţii nu s-ar putea întelege, şi merge şi mai departe, de ce azerii nu s-ar înţelege cu armenii. Dacă România a putut să devină centrul unei zone de stabilitate, de ce fosta Iugoslavie sau zona Caucaz-Caspica nu ar putea să se dezvolte în acelaşi fel? Faptul că din acel moment la nivelul liderilor europeni şi mondiali România a devenit modelul de transformare rapidă dintr-o dictatură într-o ţară în care toate standardele democratice erau respectate.

Au fost acestea argumentele decisive pentru care România a fost aleasă de NATO în aprilie 1999 ?
Mai mult decât atât, se pot obţine beneficii din politica externă către politica internă dacă eşti dispus să îţi asumi preţul intern. Construcţiile politice valabile din punct de vedere nu numai politic, dar şi moral, îţi dau posibilitatea de a cere lucruri importante pentru ţara ta mai ales că e evident că nu le foloseam pentru propria carieră politică. Încheierea înainte de summitul NATO a tratatului cu Ucraina şi a evidentei consfinţiri a reconcilierii româno-maghiare prin vizita preşedintelui ungar Arpad Gontz la Târgu Mureş, exact în locul conflictelor şI, sigur, legile care dădeau drepturi şi mai ales o premieră pentru această zonă, introducerea minorităţii maghiare la guvern, care a fost apoi model pentru Slovacia, Macedonia şi toate celelalte... Acest lucru a făcut ca în iulie, România să fie plasată la summit prima pentru valul doi, într-un mod cu totul neaşteptat mai ales pentru Slovenia, care ajunsese în urma României. Mai mult decât atât, atunci s-a produs parteneriatul strategic româno-american. O dată având parteneriatul, am acţionat în consecinţă, fără declaraţii arogante, încercând printr-o diplomaţie a relaţiilor personale să scap România de ostilităţi în primul rând de ostilităţi directe din partea Rusiei. În 1999 am reuşit împreună într-o discuţie cu preşedintele Elţîn şi preşedintele Lucinschi (al Republicii Moldova -nr) să deblocăm summitul OSCE şi Elţîn să semneze în numele Rusiei retragerea trupelor din Transnistria.

Aţi cerut ceva în schimb atunci când aţi luat decizia de a pune la dispoziţia NATO spaţiul aerian românesc? Era un moment prielnic...
Da. Primul şi cel mai important lucru a fost când FMI a cerut României să intre în încetare de plăţi pe baza unei situaţii reale a dezastrului economiei româneşti. La un interval de câteva ore de când s-a dat această decizie l-am sunat pe preşedintele Chirac şi i-am spus "cum poate România pe care o sprijină să fie într-o asemenea situaţie care ar însemna prăbuşirea ei?”. Şi i-am spus că România nu poate să accepte ceea ce Bulgaria acceptase din motive psihologice, să cedeze politica financiară. În urma intervenţiei preşedintelui Chirac, a sosit la Bucureşti, câteva zile directorul FMI, Camdessus, şi după această discuţie am fost invitat personal la sediul FMI. De asemenea, preşedintele Băncii Mondiale, Wolfenshon a venit în vizită la Bucureşti pentru a discuta cu mine. În urma acestor relaţii România s-a bucurat  de o astfel de încredere încât i s-au dat avantaje chiar înainte de a acţiona în conflict, pentru că problema încrederii rămâne mereu problema-cheie, România a fost scoasă din statutul de încetare de plăţi şi a primit prima tranşă de la FMI şi toate proiectele României au fost susţinute financiar de către Banca Mondială prin credite practic nerambursabile. Aşa cum mai târziu, după finalizarea intervenţei în Iugoslavia şI lansarea noului proiect al reconstrucţiei Balcanilor, în care România a devenit lider şI structura a fost găzduită la Bucureşti, România a primit la sfârşitul mandatului meu, în anul 2000, fondurile nerambursabile de la UE pentru construcţia autostrăzii Bucureşti- Constanţa, care au fost transferaţi în România ca bani. Dacă abordăm şi planul militar vreau să vă spun nu numai că României nu i s-a impus nimic, dar am avut cereri foarte precise. În momentul în care mi s-au adus la cunoştinţă că necesitatea de a se folosi în viitor spaţiul aerian am cerut avioanele Hercules. Amintesc că avioanele Hercules, care se folosesc acum pentru transport în Afganistan, au venit gratuit în România. Am trimis piloţii cu o cursă de linie şi s-au întors cu avioanele. Practic, România nu a plătit nici un leu pentru acele avioane. Atunci când s-a pus problema spaţiului aerian, am cerut înfiinţarea unui centru de control aerian modern. Şi pentru civile, normal, care s-a construit la Baloteşti cu bani de la americani şi aparatură franceză fără ca aceasta să coste România. ŞI bineînţeles am cerut investiţii occidentale în România, fără condiţionare.  Amintesc că în timpul mandatului meu nu am acceptat nici companii americane, nici franceze, ca să nu fie nici un fel de discuţie că ar fi legate de o condiţie preliminară, alta decât cea care să fie în interesul exclusiv al României.

Pornind de la contextul actual, după decizia CSAT în cazul Libiei cu ezitările de parcurs, care sunt şansele ca României să I se mai întindă o mână de ajutor ca acum 12 ani?
Categoric, da. Nu ne mai aflăm în situaţia de atunci când am valorificat un fapt foarte rar la nivelul istoriei militare mondiale. În acel moment, a fost unul din puţinele cazuri din istoria SUA, când Statele Unite au avut nevoie de cineva pentru că se angajaseră în fosta Iugoslavie, bombardamentele nu au avut succes în acel moment, existau planuri la nivelul comandamentului NATO de intervenţie pe sol... Intervenţia a avut un rezultat pozitiv şi datorită informaţiilor de tip intelligence, pentru că se ştia în baza relaţiilor personale la nivelul militarilor de vârf că dacă aeroportul Timişoara va fi pus la dispoziţia avioanelor, generalii îi vor cere lui Miloşevici să capituleze pentru că nu exista posibilitatea de contracarare şi nu exista nici o linie antiaeriană spre România. Acum potenţialul geostrategic al României s-a accentuat, nu s-a diminuat. Şi nu mă refer la ceea ce s-a întâmplat de când România a devenit membră NATO şi a UE şi anume că România ar fi trebuit să devină, deşi nu a devenit în nici un fel, un pilon al politicii de vecinătate al UE aşa cum este definită în strategia de politică externă a Uniunii. Lumea s-a schimbat. Mărindu-se spaţiul UE, mărindu-se spaţiul de influenţă al NATO prin parteneriatul pentru pace până în zona Caspică, România nu mai este o zonă marginală, ci a devenit o zonă extrem de importantă pentru spaţiul unde se pot desfăşura evenimente critice, inclusiv cele care privesc Iranul, situaţia din Afganistan, noua situaţie din Irak şi Mediterana extinsă. Deci tot ce s-a întâmplat pe planul evoluţiilor strategico-militare de la sfârşitul mandatului meu ar fi trebuit să facă să crească rolul şI importanţa României, iar ceea ce se întâmplă acum pe zona Orientul Mijlociu - Nordul Africii , dacă o analizăm ca o proiecţie pentru viitor, va creşte şi mai mult acest rol. Eu am sugerat, din păcate fără nici un ecou la nivelul politicii externe româneşti care devine cel puţin autistă la segmentul de decizie, faptul că România ar fi trebuit să solicite cu multă vreme înainte să se petreacă aceste evenimente, să devină centru de dirijare al ajutoarelor pentru statele în curs de dezvoltare din zona Africa, plecând prin România. Ceea ce ar fi avut un ecou intern extrem de important pentru că dacă noi am fi aplicat o politică inteligentă am fi făcut ceea ce SUA şi statele europene au făcut. Şi anume includerea unor consultanţe, firme româneşti pe ajutorul UE exact în zona unde se petrec acum transformări. Am încercat să atrag atenţia asupra unui potenţial absolut excepţional de care aminteam la început: şi anume intelectualii şi specialiştii formaţi în România în perioada Ceauşescu care, între timp au devenit persoane-cheie şi care pot să joace acest rol de contact. Eu am spus în timpul mandatului meu că România nu se poate ocupa în acea perioadă de dezvoltarea legăturilor cu ţările arabe pentru că trebuie să-şi dirijeze eforturile puţine, cât le are, pentru integrarea în UE şi în NATO. Dar odată terminate aceste obiective, România putea să pună în aplicare această strategie.