Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Ce povești păstrează clădirile care adăpostesc astăzi Banca Națională a României, stimate domnule Cristian Păunescu? Se știe că imobilele băncii au fost ridicate în locul celui mai mare han bucureștean, Hanul „Șerban Vodă” (faimos cândva), iar guvernatorul de atunci, I.I. Câmpineanu, a contactat arhitecți demni de proiectarea unui palat. Se mai cunoaște că în fundația acestei clădiri-emblemă a fost depus un document în care erau menționate numele regelui Carol I, al lui Brătianu etc. Nu în ultimul rând, cât a costat această extraordinară întreprindere și cât timp a durat edificarea ei?
- Cristian Păunescu: Palatul Lipscani al Băncii Naționale a fost construit în perioada 1884-1890, dar povestea sa începe cu câțiva ani mai devreme, în 1880, imediat după publicarea în „Monitorul Oficial al României” din 17/29 aprilie a Legii pentru înființarea unei Bănci de scompt și circulațiune, cum era denumită Banca Națională în legea sa constitutivă. Din aprilie până în iulie 1880, ministrul Finanțelor, Ion I. Câmpineanu, pentru care se pregătea numirea în funcția de guvernator, și primii funcționari ai Băncii s-au întrunit și au lucrat în Palatul Universității, din bulevardul Academiei (azi bulevardul Regina Elisabeta). Fac o paranteză ca să ne amintim că în Palatul Universității, inaugurat în anul 1869, și-au avut sediul mai multe instituții importante, în primii lor ani de activitate…
Zece ani de provizorat
- Vă rog.
- Aici au funcționat Academia Română, Biblioteca Centrală, Muzeul de Antichități și Senatul României, mutat în Palatul Universității în 1869 din strada Senatului, azi strada Valerian Prescurea. Chiar în sălile destinate Senatului a fost găzduită provizoriu, câteva luni, Banca Națională.
- Până la construirea unui sediu financiar mai era însă de așteptat, nu glumă...
- Problema sediului Băncii Naționale a fost dezbătută în prima ședință a Consiliului General, din 24 iulie 1880. Membrii Consiliului au fost cu toții de acord că este nevoie de timp și documentare în străinătate pentru construirea unui palat reprezentativ, care să confere o identitate clară Băncii Naționale și să reprezinte noua dimensiune financiară a viitorului Regat al României. Așa că a fost adoptată tot o soluție de provizorat, pentru a câștiga răgazul necesar edificării viitorului palat. S-a decis mutarea birourilor Băncii la sediul Creditului Funciar Rural, din strada Colței, nr. 21, într-un provizorat care a durat zece ani, dar, să spunem, a meritat, pentru că în acest interval s-a construit Palatul Lipscani, care este și astăzi în patrimoniul nostru și ne bucurăm atât de arhitectura, cât și de funcționalitatea lui, care sunt extraordinare.
800.000 de lei pentru Hanul „Șerban Vodă”
- Dar cum a fost ridicat, concret, acest palat?
- Într-o scurtă cronologie o să rememorez etapele importante ale demersului constructiv al BNR, din perioada 1881-1890. La 3 octombrie 1881, guvernatorul Câmpineanu a fost autorizat să trateze cu Ministerul de Finanțe cumpărarea Hanului „Șerban Vodă”, proprietatea statului, aflat atunci în ruină, cu prețul de 800.000 de lei. Bineînțeles că prima întrebare care apare este: de ce un teren de pe strada Lipscani?
- De ce?
- În 1873, Ulysse de Marsillac numea câteva străzi importante din București. Printre acestea, alături de Calea Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi) apar străzile Șelari, Lipscani și Colței. O să mai amintesc și de mărturia lui Victor Bilciurescu, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în care sunt menționate cele mai circulate artere din centrul orașului, Calea Mogoșoaiei, Lipscanii și străzile din imediata apropiere. Zona era ocupată de prăvălii, hanuri, case de bancă și de comerț, zărăfii, tipografii, redacții de ziare, hoteluri. Așadar, BNR a venit în mijlocul viitorilor săi clienți, realizând, în timp, un adevărat City bancar bucureștean, pentru că în zonă au fost atrase alte numeroase bănci, care și-au construit sedii impozante.
Decopertarea ruinelor de la 1683-1685
- O alegere cu miez, așadar.
- Exact. Dar să ne întoarcem la succesiunea etapelor edificării Palatului… Constatăm că Legea privind aprobarea vânzării către BNR a terenului numit „Hanul Șerban Vodă” a fost publicată la 9 februarie 1882 în „Monitorul Oficial”. Și chiar a doua zi, pe 10 februarie, guvernatorul și reprezentantul Administrației Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, s-au prezentat la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de vânzare-cumpărare, iar suma de 800.000 de lei a fost depusă de BNR la Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Cinci zile mai târziu, la 15 februarie, actul transcris a fost ridicat de guvernatorul Câmpineanu de la Tribunal și depus la Arhiva generală a Băncii Naționale, unde se găsește și astăzi. Mai fac o paranteză ca să menționez că, după 1990, cu eforturi organizatorice mari, din respect pentru istoria orașului, Banca Națională a participat la proiectul pentru decopertarea străzii Lipscani, scoaterea la iveală și punerea în valoare a zidurilor fostului Han „Șerban-Vodă”, construit în anii 1683-1685.
Cu târnăcopul și mătura pe lângă tezaurul țării
- Un demers salutar.
- Au fost săpături desfășurate după toate regulile arheologice, sub supravegherea specialiștilor de la Muzeul de Istorie al Municipiului București. După cum spunea guvernatorul Mugur Isărescu, în 2011, arheologii ajunseseră cu săpăturile, care au durat aproape trei ani, până aproape de Tezaurul BNR, un spațiu care trebuie să fie inexpugnabil! Dar conducerea BNR a susținut proiectul până la capăt.
- Iar spațiul a rămas, sper, inexpugnabil!
- Fără îndoială. Revin în februarie 1882, când guvernatorul Câmpineanu și președintele Consiliului de Cenzori, Menelas Ghermani, au plecat în Europa să viziteze câteva dintre băncile importante, pentru a vedea progresele făcute în domeniul construcțiilor. Decizia a fost luată când cei doi au ajuns la Paris, unde se afla deja Eugeniu Carada, într-o misiune specială ce viza stabilirea relațiilor de colaborare cu specialiștii Băncii Franței și ai Băncii Belgiei.
Miza, pe Cassien Bernard și Albert Galleron
- Francofili, deh...
- În călătoriile sale între Bruxelles și Paris, Carada vizitase multe edificii bancare și relaționase cu arhitecții în vogă din Europa acelei epoci. Probând orientarea lor spre cultura europeană, spre arhitecții formați la École des Beaux Arts din Paris, Carada, Câmpineanu și Ghermani i-au ales pe arhitecții francezi Cassien Bernard, elevul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, și pe Albert Galleron.
- Alegeri inspirate.
- La 31 martie 1882, Banca a semnat contractul cu cei doi arhitecții francezi pentru executarea anteproiectului care, odată transmis la București, a fost prezentat spre analiză arhitecților Mihai Capuțineanu, Lecomte de Noüy și Constantin Olănescu. Pe baza rapoartelor lor favorabile, s-a hotărât ca arhitecții să execute planurile complete. Imaginea Palatului și a străzilor Lipscani și Smârdan a fost pecetluită în octombrie 1882, când a fost aprobată varianta proiectului în care fațada clădirii era plasată pe strada Lipscani și a fost respinsă varianta în care fațada era pe strada Smârdan. Proiectul definitiv a fost gata în aprilie 1883, când a fost evidențiat la Expoziția Națională a Artelor Frumoase de la Paris, fiind apreciat în unanimitatea de specialiști și public.
Onorarii generoase pentru arhitecți
- Cu câți lei au fost convinși francezii să se apuce de treabă?
- În septembrie 1883 a fost achitată arhitecților ultima parte a onorariilor, până la completarea sumei de 46.000 de lei, precum și 2.000 de lei pentru voiajul pe care Albert Galleron urma să-l facă la București. Tot acum, Consiliul a decis ca edificarea Palatului să se facă direct de către Administrația Băncii, sub conducerea unui arhitect român. A fost numit Nicolae Cerchez, arhitect primar al construcției, cu o retribuție de 1.000 de lei pe lună. Era un salariu foarte bun, dacă ne gândim că în același an, 1883, casierul central al Băncii primea 600 de lei pe lună, iar „capul” (șeful) Secretariatului general primea 800 de lei.
- Salarii bune, dar și responsabilități pe măsură.
- Cerchez a mai avut sarcina să organizeze și să conducă un serviciu tehnic pentru care au fost angajați un ajutor-arhitect, în persoana lui Constantin Al. Băicoianu (400 de lei lunar), doi desenatori, Iohan Seewald și Albert Seraia (câte 250 de lei lunar), un copist (120 de lei) și un odăiaș (80 de lei). Vă întrebați poate cum se descurca un odăiaș (servitor) cu 80 de lei pe lună.
Puterea leului (de altădată)
- Nu neapărat, dar dacă tot ați adus vorba…
- Putea să-și cumpere zilnic o pâine de un kg (0,23 de lei/kg), un kg de cartofi (0,12 lei/kg), un ou de găină (0,08 lei/buc), ½ kg de brânză de oaie (0,47 de lei/kg), un litru de vin obișnuit (0,25 de lei/l), ½ kg de carne de porc (0,38 de lei) sau o găină (1,6 lei buc). În acest fel, achita lunar circa 40 de lei pentru mâncare și cu restul de 40 de lei își acoperea celelalte cheltuieli ale vieții.
- Ce leu puternic aveam!
- Așa... La 12 iulie 1884 au fost inaugurate oficial lucrările de construcție și a fost depus în fundația clădirii un act în care erau menționați regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu, membrii guvernului și conducerea BNR. Tot atunci, conducerea Băncii estima că lucrările vor dura doi sau trei ani, dar, de fapt, au durat aproape șase ani. În octombrie 1887, era pus acoperișul și Consiliul constata că „lucrările cele mari de clădire” sunt terminate. Amenajarea, decorarea și mobilarea spațiilor interioare au durat mai mult de doi ani, pentru că de această dată a fost vorba de foarte multe lucrări de artă, lucrări decorative, spații de reprezentare realizate fastuos, cu o decorație bogată, scări monumentale de marmură, pictură murală.
Etajul nobil
- Artă de jos până sus.
- Mă refer mai ales la primul etaj al Palatului, „etajul nobil”, cum i se spune, cu Holul de Onoare și Sala de Consiliu, decorată princiar, în stil eclectic cu accente baroce, cu mobilier realizat la Paris, în stil Ludovic al XVI-lea, precum și la birourile conducerii Băncii și la apartamentul guvernatorului, care se aflau tot aici. De asemenea, amenajarea Sălii ghișeelor (Sala de Marmură), dedicată întâlnirii cu clienții Băncii, precum și a sălilor de tezaur a necesitat timp.
- Și bani, mulți bani.
- Bineînțeles. În 1889, lucrările erau aproape terminate și toți cei implicați au crezut că se vor încheia în cursul acelui an. De aceea s-a luat decizia ca pe frontispiciul clădirii să fie trecut anul 1889, în caractere latinești (MDCCCLXXXIX).
Domnul cu joben
- Dar...
- Dar o iarnă timpurie și grea a oprit totul, chiar și lucrările din interioarele Palatului. Și iată-ne ajunși în anul 1890, când, cu o întârziere de câțiva ani, asistăm la finalizarea lucrărilor. Cauzele acestor întârzieri au fost nenumărate. Vorbim despre războiul sârbo-bulgar din 1885, când transportul pietrei de Rusciuk a fost întrerupt, dar mai ales despre organizarea licitațiilor pentru încredințarea lucrărilor și a negocierilor pentru achiziționarea materialelor și a instalațiilor. Totul trebuia să fie de cea mai bună calitate, la prețurile cele mai corecte și să nu se facă risipă, chiar dacă o licitație se relua de mai multe ori, sau contractele care nu avantajau Banca erau respinse în mod repetat. Numai așa accepta Eugeniu Carada să decurgă lucrurile! Nimic nu pierdea din vedere „domnul cu joben” care, aproape zilnic, dis-de-dimineață îi surprindea pe muncitori, și nu numai pe ei, verificând lucrările, scriptele, aprovizionarea cu materiale și chiar comportamentul salahorilor.
3.300.000 de lei pentru ca România să aibă o bancă proprie
- Un profesionist desăvârșit!
- Orice problemă trebuia adusă la cunoștința Consiliului general și rezolvată în cel mai scurt timp. „Cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica prețurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor și cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără știrea și aprobarea lui”, ne spunea Mihail Romașcanu, în biografia pe care i-a dedicat-o în 1937. În iunie 1890, serviciile Băncii s-au mutat în noul sediu. Cheltuielile nu au depășit 2.500.000 de lei, deși s-au făcut multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă a apele de scurgere, instalarea apei și a gazului în toată clădirea, grilajul de împrejmuire. Totuși, costurile au fost mai mari, de 3.300.000 de lei, pentru că trebuie să adăugăm prețul terenului. Și încă ceva foarte important: aceste costuri au fost acoperite integral din beneficiile anuale ale BNR. Și tot din beneficiile sale, Banca a achiziționat sau construit apoi, între 1882 și 1946, circa 150 de alte proprietăți imobiliare.
- O bancă de succes!
- Povestea Palatului Lipscani mai are multe capitole de prezentat, ultimul este cel din perioada 2010-2015, când edificiul a fost amplu consolidat și restaurat. De fapt, după 1991, toate sediile Băncii au fost refăcute. O să amintesc aici doar de Palatul Nou, din strada Doamnei, proiectat de Radu Dudescu, construcție finalizată în anul 1952, și de Palatul Chrissoveloni, din strada Lipscani, construit în perioada 1923-1928, după planurile arhitecților G.M. Cantacuzino și August Schmiedigen. După cum vedeți, regăsiți Banca și după 143 de ani în același spațiu urban, dar cu un patrimoniu edilitar mai bogat, care este parte a patrimoniului arhitectural național. Nu întâmplător, Banca Națională s-a implicat în nenumărate acțiuni de salvare a centrului vechi al orașului.
Implicarea Băncii Naționale în războaiele țării
- Când și mai ales cum a început să funcționeze BNR? Ce rol a avut în existența României și a românilor? A prins două războaie balcanice, încă două mondiale, formarea României Mari, hărtănirea ei, mai bine de patru decenii de comunism…
- Începuturile Băncii Naționale a României sunt circumscrise legii de înființare a acestei instituții, care a fost, cel mai probabil, întocmită de Eugeniu Carada și de colaboratorii săi apropiați. Personaj misterios, dar pragmatic și eficient, Carada avea o deviză foarte sugestivă: „Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine, contra oricui”.
- Curajos, demn, admirabil!
- Asumată de cabinetul liberal, condus de Ion C. Brătianu, legea a fost votată în Parlament și publicată, așa cum spuneam deja, în „Monitorul Oficial” la 17 aprilie 1880 (stil vechi). Era o zi de joi în Săptămâna mare a anului 1880, la doi ani după recunoașterea internațională a Independenței României. Instituția propriu-zisă a fost creată treptat în lunile care au urmat după adoptarea legii, astfel încât la sfârșitul lunii noiembrie ziarele din București anunțau deschiderea ghișeelor Băncii Naționale pentru ziua de 1 decembrie 1880. Când mă întrebați ce rol a avut în existența României și a românilor, trebuie să vă spun că Banca Națională a României reprezintă una dintre cele mai importante instituții care au fost create în procesul de modernizare a țării, pentru ca, ulterior, să contribuie ea însăși la progresul modernizării în societatea românească.
Bancnotă în loc de „monede sunătoare”
- Cum?
- În primul rând, Banca Națională a asigurat capitalul ieftin necesar afacerilor de comerț, dar și agriculturii și industriei noastre, prin împrumuturile de scont și reescont. În al doilea rând, primind prin lege monopolul emiterii biletelor de bancă, Banca Națională a României a intrat în viața cotidiană a românilor, înlocuind treptat „moneda sunătoare” (mai grea și mai riscant de transportat) cu bancnota, care, atunci, era convertibilă în metal prețios (la început în aur sau în argint, apoi numai în aur).
- Ce schimbare!
- A fost vorba de o adevărată revoluție a mentalității conservatoare a românilor, care într-un timp foarte scurt au renunțat la punguța cu monede în favoarea portmoneului cu bancnote. În al treilea rând, înființându-și sucursale și agenții în reședințele de județ din toată țara, pe care le-a instalat în clădiri reprezentative din centrul orașelor, Banca Națională a impulsionat economia locală prin capitalul ieftin și, deopotrivă, a marcat urbanismul local. În al patrulea rând, Banca Națională și-a dat măsura importanței ei mai ales în acele momente în care s-au pus în discuție obiectivele naționale.
Criza cauzată de Războaiele Balcanice
- Aprofundat?
- Ați menționat cele două războaie balcanice. Din cauza conflictului dintre statele balcanice și Turcia, care a dus la blocarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, comerțul nostru risca să se sufoce în 1912, ceea ce a determinat o tensiune monetară crescută, în care comercianții erau primii amenințați cu falimentul, iar băncile comerciale riscau și ele să devină victimele cercului vicios.
- Asta pentru că exporturile noastre încă mergeau în procent mare spre „Bolnavul Europei”.
- De aceea, BNR a pus la dispoziția acestora 30.000.000 de lei, sfătuindu-le să renunțe la restrângerea creditelor. În același timp, Banca Națională n-a uitat de românii din Ardeal și a împrumutat Banca „Albina” de la Sibiu cu patru milioane de lei, pentru a sprijini băncile românești de aici.
Un împrumut de 1,6 miliarde de lei în prologul Marelui Război
- Strategii (financiare) naționale bine puse la punct.
- În ceea ce privește rolul Băncii Naționale în timpul Primului Război Mondial, la sfârșitul acestei conflagrații s-a spus că participarea României la război și desăvârșirea unității naționale nu ar fi fost posibile fără Banca Națională. Și așa a fost! De ce? Pentru că guvernul a solicitat Băncii Naționale sprijin financiar încă din 1914, chiar dacă România a rămas neutră până în 1916. Între 1914 și 1918, BNR a împrumutat guvernul cu 1,6 miliarde de lei, sumă utilizată pentru instruirea, dotarea și întreținerea armatei. Cheltuielile Băncii Naționale au continuat cu realizarea unificării monetare din anii 1920 - 1921, prin care monedele străine care circulau pe teritoriul României Mari (coroanele austro-ungare, rublele și leii de ocupație) au fost retrase și înlocuite cu leii emiși de Banca Națională, care a plătit peste șapte miliarde de lei pentru această operațiune. Menționez că realizarea unificării monetare a fost o condiție esențială pentru ca economia românească postbelică să înceapă să se refacă.
- Impresionant și firesc totodată, până la urmă Banca Națională era și o instituție a statului român, a românilor.
Al Doilea Război Mondial: producția de aur a României a scăzut cu 30%
- În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Banca Națională a susținut, de asemenea, eforturile militare ale Guvernului atât în Războiul din Răsărit, cât și în cel împotriva Germaniei. Țin să menționez aici că pierderea Ardealului de Nord-Vest, a Basarabiei, Bucovinei și Cadrilaterului în 1940, a obligat Banca Națională să-și evacueze toate sediile din aceste teritorii. În plus, prin pierderea bazinului minier Baia Mare, producția de aur a României a fost redusă cu 30 la sută.
O dublă măgărie a germanilor
- Anul 1940 a fost marcat de cele mai mari pierderi din istoria României (și asta fără să tragem un glonț).
- În acest context, Banca Națională a solicitat insistent și, în cele din urmă, a obținut ca Germania să achite în aur exportul nostru de petrol și cereale. Astfel, Germania a livrat României 58 de tone de aur, dar, ulterior, s-a demonstrat că o parte din acest aur fusese sustrasă de hitleriști din țările cotropite de ei și, în consecință, aurul în cauză a fost restituit după terminarea războiului.
- Nemții ne-au plătit hidrocarburile și cerealele cu aur furat! Niște „domni”! Ca și rușii, de altfel...
- Prezența Armatei Roșii pe teritoriul României după 23 august 1944 s-a tradus într-o inflație galopantă, nemaicunoscută până atunci leului nostru. De aceea, autoritățile noastre s-au gândit să retragă de pe piață lichiditatea în exces și, pentru orice eventualitate, să disipeze la nivelul populației și o parte din rezerva de aur. Așa s-a ajuns la baterea celebrilor cocoșei, o medalie din aur care simboliza eliberarea Ardealului de Nord-Vest și care a fost asociată Împrumutului Refacerii Naționale.
Cocoșeii de aur au „cântat” și-n comunism
- Povestea cocoșeilor de aur a fost prizată întotdeauna cu nesaț, și nu doar de români, se știe.
- Odiseea cocoșeilor avea să continue în toată epoca comunistă, când deținerea metalelor prețioase și a oricărei forme de valută era interzisă. De altfel, Banca Națională a României a fost una dintre instituțiile avute în vedere de puterea comunistă chiar de la început. Impunându-și controlul aici, prin etatizarea instituției, noul regim politic a avut o pârghie foarte importantă nu numai asupra sistemului bancar, ci a întregii economii românești centralizate. Gândiți-vă, vă rog, că toate unitățile economice aveau cont la Banca Națională și că toate salariile erau plătite de Banca Națională.
Material secundar (cu foto 3)
Legenda „cocoșeilor” de aur
„Medalia«Ardealul nostru» (21 mm diametru, 6,55 g aur cu titlu 900/1000), cunoscută sub numele de «trei regi», datorită figurilor de pe avers (Mihai Viteazul, regele Ferdinand şi regele Mihai) sau de «cocoșel», datorită asemănării cu moneda de aur franceză de 20 de franci, a fost bătută, în 1945, într-un tiraj de un milion de bucăți, pentru a marca eliberarea nord-vestului Transilvaniei în 1944”, ne-a explicat Cristian Păunescu. Mai mult: „Pe lângă semnificația patriotică, Medalia a avut o dublă dimensiune pragmatică: pe de o parte, guvernul a încercat să asigure succesul Împrumutului Refacerii Naționale, căci cine subscria titluri ale împrumutului în valoare de cel puțin 50.000 de lei avea dreptul să cumpere o medalie de aur cu 15.000 de lei, iar pe de altă parte, populația a înţeles repede că, tezaurizând medalia, se poate proteja de inflaţia galopantă” (Colecția Arhivei BNR).
1880 a fost anul în care a fost emisă Legea pentru înființarea Băncii Naționale a României
10 ani a durat edificarea Palatului Lipscani, sediul de astăzi al Băncii Naționale a României
800 000 de lei a costat terenul pe care este amplasat în prezent sediul BNR
3.300.000 de lei a fost suma cheltuită de România pentru edificarea Băncii Naționale
„Între 1914 și 1918, BNR a împrumutat guvernul cu 1,6 miliarde de lei, sumă utilizată pentru instruirea, dotarea și întreținerea armatei”, Cristian Păunescu, istoric și consilier BNR
„Din cauza conflictului dintre statele balcanice și Turcia, care a dus la blocarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, comerțul nostru risca să se sufoce în 1912, ceea ce a determinat o tensiune monetară crescută”, Cristian Păunescu, cercetător
„Prezența Armatei Roșii pe teritoriul României după 23 august 1944 s-a tradus într-o inflație galopantă, nemaicunoscută până atunci leului nostru”, Cristian Păunescu, consilier BNR
„Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine, contra oricui”, Eugeniu Carada, părintele BNR
