Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dinu Săraru, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori români în viață - dacă nu chiar cel mai mare - e ultimul țăran din Slătioara natală. Într-un interviu-eveniment acordat ziarului Jurnalul, autorul dezvăluie de ce se consideră cel din urmă fiu al satului, ce părere are despre actuala generație de tineri deveniți ”roboți”, dar și ce urmări va avea criza generată de coronavirus. Cartea sa cea mai dragă, ”Ultimul țăran din Slătioara”, poate fi găsită începând de astăzi la difuzorii de presă, împreună cu ziarul Jurnalul. Regăsiți povești mitice din universul țăranului român. Citiți-le! Merită.
Jurnalul: Ediția definitivă a cărții ”Ultimul țăran din Slătioara” apare astăzi împreună cu Jurnalul.
Dinu Săraru: Vă dați seama cu ce sentimente întâmpin eu această ediție cu adevărat definitivă, care apare într-o colecție importantă și susținută de Jurnalul și Antena 3? Și care mai apare exact în luna septembrie, când eu împlinesc 88 de ani și 7 luni? Vedeți dumneavoastră, la vârsta mea se sărbătoresc și lunile, nu numai anii... E o onoare faptul că acest proiect al meu este sprijinit de un post de televiziune care a fost alături de mine tot timpul, la lansarea mai multor cărți. Și îmi face plăcere să știu că acolo există mereu un om care îmi amintește de mine când eram tânăr, un om atât de generos cum este Adrian Ursu. Pentru mine, această carte e o carte de suflet, care închide în ea și patima mea jurnalistică, și alunecarea continuă fericită în roman. Editarea acestei cărți vine să prefațeze, așa simt eu, apariția celei din urmă opere a mea...
Ce alte cărți vă sunt dragi?
Citește pe Antena3.ro
”Ura din ochii vulpii” și ”Corrida”. Sunt cărți care prefigurează schimbarea la față a scrisului meu și tentativa mea de fi racordat la exigențele literaturii europene de azi și nu numai, remarcate de un mare cărturar, Virgil Cândea, vicepreședintele Academiei Române. Acesta mi-a mai făcut o bucurie, însoțind cu o scrisoare apariția în anii 80 a cărții ”Un fluture alb cu sânge pe aripi”.
Ultimul țăran din Slătioara. De ce ultimul?
Pentru că sunt cel mai bătrân din sat! Nu mai sunt țărani bătrâni! Nu mai există... Mai suntem patru, inclusiv colegul de bancă - un colonel care s-a făcut din nou țăran. În rest sunt tineri care nu mai știu de nimic. Nu mai avem credință. Suntem colonie americană și atât.
La ce să ne așteptăm de la carte?
Cartea cuprinde mai multe nuvele: ”Ultimul țăran din Slătioara” - postdecembristă - și un grup de tablete jurnalistice care alunecă în roman. Se încheie cu nuvela mai sus pomenită, ”Un fluture alb cu sânge pe aripi”. Au apărut mai multe ediții ale acesti cărți, dar aceasta este ediția definitivă. Este ilustrată de academicianul Mircea Dumitrescu și mă onorează faptul că este comentată de un alt academician de primă mână, Niculae Dabija, deopotrivă membru al Academiei din Republica Moldova. În urmă cu o lună și jumătate, acesta din urmă a scris cu atâta dragoste despre cartea mea, remarcând întâi patima mea identitară național și spiritual. Recunosc acum cu obstinație, la o vârstă atât de înaintată, că această patimă este însuflețită de credința mea creștin ortodoxă, de doctrină filosofică cristică a iubirii, iertării și a milosteniei. Acestea sunt trasături ale spiritualității române identitare, care astfel se regăsesc în trilogia țărănească. Dar, mai presus de trilogie, se regăsesc în această carte de suflet, ”Ultimul țăran din Slătioara”.
Sunteți destul de pesimist în privința viitorului țării.
Pentru că nu se dorește ca generația tânără să aibă identitate. Va urma o perioadă dramatică - există pericolul pierderii identității naționale. Tinerii trăiesc însingurați și izolați. E o lume infectată de două mari puteri, pe care le-a pedepsit totuși Dumnezeu cu acest virus. Dispar părinți, bunici, străbunici. Apare o generație care servește marile puteri, care au nevoie de slugi, de roboți.
Aveți câteva rânduri care te ating la suflet pe coperta cărții.
Da. Chiar vă rog să le citați: ”Am patima asta, ce să fac? Nu-mi ajunge ziua nici iarna, nici vara, nici primăvara, nici toamna, nopțile mă apucă urâtul și dacă n-ar fi întunericul n-aș pune geană pe geană; mă dor oasele, în pat, dacă mă hodinesc și mă învăluie gândurile și mă seacă, mă împung ca o furcă ascuțită intenționat și mă pun pe fugă și ies în cerdac din viul nopții, când până și stelele cucăie, mă mir cât poate lumea dormi; două vieți dacă ar fi să trăiesc și patima asta nu s-ar potoli.
Rar, iarna mă apucă un dor ca să ațipesc, la biserică mai ales, în strană; mi-e frică să nu-l supăr pe Dumnezeu, altfel și dinaintea altarului mă cuprind îndoielile și când ajung acasă iau foile calendarului și le frunzăresc să văd câte mai sunt sărbătorile care mă țin în loc din fuga mea; fiindcă mie mi-a plăcut și îmi place omul iute și ambițios și care calcă cu inima...”.
Dacă nu întorci foaia de hârtie a unei cărți, nu simți că citești
Cum îi determinăm pe tineri să se îndrăgostească de cărți?
Nu știu dacă mai e posibil. De exemplu, fiica mea, Alexandra, citește enorm, dar pe tabletă, pe internet. Vorbesc cu prieteni care au edituri și aceștia îmi spun că închid librării după librării. Mai sunt câteva. Mai toate intră în faliment! Dar cititul online nu e o soluție. Dacă nu întorci foaia de hârtie, nu simți că citești.
Dumneavoastră ce citiți acum?
Ultima carte a lui Garcia Marquez. L-am întâlnit și am discutat acum mai bine de 40 de ani, în Golful Finic și la Moscova, unde am participat la a 60-a aniversare a cinematografiei sovietice. Erau acolo și regizorii Bardem (n.r. - spaniolul Juan Antonio Bardem) și Coppola (americanul Francis Ford Coppola). I-am propus să facem Asociația scriitorului țăran, a fost încântat, dar euforia mea s-a încheiat când m-am întors într-o țară socialistă și povestea n-a continuat. Mi-a zis Marquez: ”Cunosc mitologia poporului român. Cum ai putut să inventezi toate acele povești fantastice?”. I-am răspuns simplu: ”Toate acele povești sunt de la bunica. N-am făcut decât să reproduc fabulația ei, a țăranului român”.
Ce pregătiți?
O carte, probabil ultima. ”Sublimul absurd” - biografia mea dincolo de desăvârșire.
Aveți regrete?
Am regrete care țin de viața intimă a familiei mele. Mi-ar fi plăcut să fim toți împreună, soția și cele două fete. Dar fiecare are viața lui... Aș fi vrut ca familia mea să trăiască după principiile vechi, la un loc. Mi-ar fi plăcut ca familia mea să-și fi petrecut viața cum am pretrecut eu copilăria: cu mama, cu tata, cu bunicul...
Apropo de tată. Ați rămas orfan la o vârstă fragedă.
Da, la 9 ani. Tata a murit în primele săptămâni ale războiului din Basarabia. A fost declarat erou post mortem. Și eu am primit o medalie, de la Mihai I - Fiu de erou căzut pe frontul de luptă. Și bunicul a fost erou. Țin minte că avea pieptul plin de medalii. A fost decorat după ce a luptat în 1877 în Războiul de Independență.
Cine e cel mai mare scriitor român în viață?
Dacă ne luăm după academicianul Nicolae Dabija, acesta ar fi Dinu Săraru. Însă nu poți să faci o asemenea ierarhie. La nivel mondial, da. Tolstoi e părintele litaraturii mondiale. Apoi vin Camus, Hemingway sau Marquez.
Ce părere aveți despre criza generată de coronavirus?
E o nebunie totală. Să mă plimb eu de mână cu o fată prin parc purtând mănuși și mască?! Cum să o sărut, cum să-i spun Te iubesc?
Se redeschid teatrele.
Mai bine zis moare teatrul. Li se impune actorilor să poarte măști, să stea la distanță. Cum să repete ei cu masca pe față?! Cum să-i spună Romeo Julietei că o iubește stând la doi metri depărtare și purtând mască?! Cum să se joace fără public? Repet, e o nebunie ceea ce trăim.
CASETĂ
Dialog spumos cu marele scriitor columbian Garcia Marquez
M-a întrebat cum scriu, fireşte din punct de vedere tehnic.
- La maşina de scris, zic eu galopat de emoţie. Dacă n-aş fi învăţat să bat la maşina de scris, n-aş mai fi scris nici un rând, pentru că n-am răbdare să stau până înţepenesc pe scaun, să migălesc cu peniţa stiloului literele.
A început să râdă...
- Nu scrii pe computer?
- Nu!, mă grăbesc eu din nou, dar nu ştiam ce înseamnă să scriu la computer.
- E o mare realizare pentru un scriitor, zice el. La un moment dat, îţi vine în minte o idee sau un episod; îl scrii repede pe computer şi, când ai nevoie de el, să zicem, la roman, îl iei din magazia computerului şi îl pui exact la locul lui.
- Da!, zic eu, tot grăbit, dar nu înţelesesem nimic.
- Din păcate, computerul e mare, îmi ocupă toată fereastra biroului şi mă împiedică să privesc din când în când, aşa cum îmi place mie când scriu, pe fereastră.
Din nou n-am înţeles decât că trebuie să fie vorba despre o maşină mare de scris, foarte mare, cât un dulap. Şi dialogul ăsta se petrecea în 1979! Lucrasem zece ani şi în Televiziune şi nu văzusem încă un computer, nu ştiam cum se poate scrie la el. După mai bine de două decenii, când am împlinit 70 de ani, am învăţat să scriu, ambiţionat, pe computer. Sigur, harul nu ţine de computer, dar distanţa dintre civilizaţii poate fi măsurată. Şi dintre lumi.
Dinu Săraru, Ruxandra Săraru, regizorul Gheorghe Vitanidis, Garcia Marquez şi criticul de film Manuela Gheorghiu
Foto arhivă personală
