La pas prin vechiul Bucureşti

Bucureştiul de astăzi reprezintă, pentru cei mai mulţi dintre locuitorii săi, un oraş sărac în obiective turis­tice şi culturale. Constantin Bălăceanu-Stolnici şi Răzvan Theodorescu, apropiaţi ai proiectului „Bucureştiul într-o zi”, au conversat cu pasiune, schimbând impresii şi depănând amintiri despre case şi oameni, despre întâmplări puţin cunoscute. Ei zugrăvesc de fapt un chip astăzi uitat al oraşului, fără a trece cu vederea transformările prezentului:

Răzvan Theodorescu: Suntem practic în mijlocul Podului Mogoşoaiei, al Căii Victoriei, şi foarte aproape de locurile bălăceneşti şi pe pământ cantacuzin.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Acum, fiindcă aţi spus Podul Mogoşoaiei, mi-aduc aminte că bunicul meu nici nu voia s-accepte termenul de Calea Victoriei, iar Pieţei Victoriei îi spunea Capu Podului şi toată copilăria mea Piaţa Victoriei a fost Capu Podului.

– Suntem de fapt aici în faţa casei lui Cantacuzino-Nababul... Este opera lui Ion Berindei. Foarte aproape se găseşte Casa Dissescu, o refacere de la începutul se­colului XX, unde a funcţionat şi Institutul Italian, al Academiei. Mai încolo este Casa Manu, în faţă Casa Vernescu, apoi Casa Grădişteanu-Ghica... Dumneavoastră, care sunteţi o arhivă vie, puteţi să vă aduceţi aminte de o serie de lucruri, fără îndoială...

– Casa este interesantă... întâi pentru că a fost făcută de Nababul şi exprimă, în fond, orientarea aristocraţiei şi marii burghezii româneşti către formulele franţuzeşti.

– Micul Paris...

– Desigur, Micul Paris, unul dintre exemplarele cele mai reuşite. Dar nu trebuie să uităm că aici, în afară de Nababul, a trăit nevasta lui, care era o personalitate...

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

– ... şi pe cale de consecinţă George Enescu, acolo în spate undeva şi de aceea este Muzeul George Enescu acum.

– Şi-aici s-a născut şi a trăit Bâzu Cantacuzino, marele aviator, pe care l-am cunoscut şi care era un om extraordinar, vesel, binedispus...

– Vedeţi, mie mi se pare că pentru bucureşteni, dar şi pentru străini e foarte importantă zona asta. Nu departe, vedeţi dumneavoastră, se află Casa Vernescu, pe locul caselor Lenş, a unei familii franceze care s-a naturalizat...

– Şi Câmpineanu...

– Exact, şi Câmpineanu.

– Acolo, la un moment dat a intrat Lev Tolstoi în timpul Războiului Crimeei, care venise ca ofiţer rus aici.

– Şi-a fost, la un moment dat, sediul Consiliului de Miniştri.

– A fost şi sediul Consiliului de Miniştri. Dar am amintit despre Tolstoi pentru că la vreo douăzeci de metri în faţă este casa Cleopatrei Trubeţkoi, născută Ghica. În casa aceasta a concertat Liszt... Două plăci dacă s-ar pune (şi poate după emisiunea asta se vor pune aceste plăci): „Aici a concertat Liszt”, „Aici a venit Tolstoi”, două nume mari ale culturii mondiale, dintr-o dată o sută de metri de Calea Victoriei vor căpăta o altă semnificaţie.

– Şi Casa Manu. Eu l-am cunoscut pe Costică Manu, băiatul generalului Manu, prima generaţie, şi frate cu generalul Manu, a doua generaţie. Dar casa lui era un adevărat muzeu de pictură.

– Nu cumva au trecut toate acelea la Muzeul de Artă?

– Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele.

– Mi se pare că a fost o donaţie la Muzeul de Artă şi toţi aşa-numiţii „primitivi ai artei româneşti” sunt acolo.

– Eu ştiu că nepoata lui Costică Manu era cunoscuta Marie Florescu Mavrocordat...

– O doamnă din marea aristocraţie care vopsea calorifere şi făcea curierat pe bicicletă. Era un perso­naj extrem de pitoresc, vorbind franţuzeşte.

– La aproape 80 de ani primise cadou o motoretă Vespa. Pentru Vespa n-ai nevoie de carnet de condu­cere... Şi s-a dus la Poliţie şi ăia de la Poliţie i-au spus: „Doamnă, Vespa nu-i bicicletă. Şi dumneavoastră n-aveţi 30 de ani. Eu aş prefera – i-a spus poliţistul – s-o donaţi”. Şi aşa a făcut.

– N-am ştiut povestea.

– De la ea ştiu. Ei, ea făcuse un album pe care l-a donat Academiei cu toate tablourile de familie...

– Exact, în 1948. Casa Manu este o casă extrem de interesantă. Nu departe, în spatele Casei Manu este casa Kretzulescu-Lahovary, a celui care a fost şi prim-ministru, şi preşedintele Academiei...

– Şi fondatorul învăţământului medical românesc.

– Da, da...

– L-am cunoscut pe Alexandru Lahovary, dar interesantă era Ana Lahovary.

– Am cunoscut-o şi eu când eram copil... Era impresionant pentru mine să cunosc dintr-o dată pe fata unui prim-ministru al lui Cuza, vă daţi seama ce impresie putea să ne facă nouă...

– Ana Lahovary îmi povestea că-şi aducea aminte că a fost la încoronarea ţarului Nicolae al II-lea la Petersburg. Dar avea 90 de ani şi circula. Şi într-o zi se urcă în autobuz şi conducătorul îi spune: „Doamnă, nu poţi să mai stai şi dumneata acasă?”. „A nu, că eu am serviciu.” „Dar ce serviciu aveţi, doamnă?” „Profesoară de gimnastică...”

– La Capul Podului cu Piaţa Victoriei se desfăcea perspectiva spre Şoseaua Kiseleff care – ne place, nu ne place, trebuie însă s-o recunoaştem – o datorăm contelui rus Pavel Dimitrievici Kiseleff. El, care n-a vrut statuie, a vrut să se planteze pomi în locul statuii pe care voiau să i-o facă bucureştenii.

– Am ales noi acum un model de statuie...

– Într-adevăr, am fost într-un juriu şi am ales un monument...

– Dincolo de casa Alexandrescu era aşa-zisa casă Fălcoianu, da era casa Elenei Văcărescu şi a sorei ei, Zoe Caribo.

– Suntem înconjuraţi de monumente de arhitectură şi istorice remarcabile. Aici, casa Grădişteanu-Ghica, în faţă Casa Lenş-Vernescu, despre care am vorbit – există chiar o poveste, aceea cu cele două doamne care îşi vorbeau din balcon, din Casa Vernescu în casa Grădişteanu şi, ca să nu fie deranjate, Primăria a întins un covor de fân ca trăsurile să nu le deranjeze pe cele două boieroaice din conversaţia lor – dincoace, casa Pillat, casa de care-şi leagă numele poetul Ion Pillat, rudă a Brătienilor, dincoace Biserica Sf. Nicolae-Tabacu, cu o poveste... Cum o numiţi?

– Biserica de blesteme...

– Biserica de blesteme... Puteţi să ne spuneţi şi de ce?

– Era o biserică specializată pentru blesteme...

– Pentru că aici s-a născut şi sintagma „gură de Târgovişte”. De ce? C-au venit târgoveţii din Târgovişte, care la sfârşitul domniilor fanariote li se făcuse un abuz, moşia o pierduseră – moşia oraşului – şi au venit să-l blesteme pe fanariot şi pe boierul care pri­mise de la fanariot dania. Şi s-a întâmplat că blestemul lor s-a împlinit şi de-atunci a rămas cuvântul „gură de Târgovişte”. Iar în spate Academia Română, vă las pe dumneavoastră să povestiţi...

– Nu trebuie să vă mire, dar erau biserici specia­lizate pentru proceduri care făceau parte, într-un anumit fel, din tradiţia judiciară. Blestemul era un element esenţial...

– Academia, e şi asta o casă boierească...

– Este o casă boierească făcută de fapt din două case. Era şi-o casă Bellu în faţă.

– Casa Bellu era în faţă unde era editura şi care la cutremurul din ’77 a dispărut.

– A dispărut...

– S-a dărâmat şi a trebuit să fie dărâmată şi s-a făcut parcul ăsta...

– Care este foarte frumos... În spate e Biblioteca Academiei.

– Recentă...

– Nu, este formula lui Duiliu Marcu, aceea interbe­lică, şi una mai recentă a unor colegi ai noştri. Alături se află casa Monteoru care multă vreme a fost atribuită lui Mincu, se pare, după ultimele cercetări că n-ar fi Mincu. În faţă era un institut – Institutul Moteanu, institutul de fete – care a şi dispărut, şi-alături Ambasada Germaniei, după aceea a devenit teatru de revistă şi acum, din câte ştiu, a fost retrocedată Germaniei. Mai încolo...

– În faţă era Casa Romanit, completată mai apoi cu două aripi şi a devenit Ministerul de Finanţe în secolul XIX şi acum este Muzeul Colecţiilor de Artă.

– E foarte interesant că toată această zonă are palate sau case de tip hôtel particulier, de tip franţuzesc, parizian... Aici se poate spune că era nucleul Micului Paris despre care...

– În casa Ştirbei, în afară de faptul că acolo a locuit Barbu Ştirbei, care din umbră a dirijat într-un anumit fel politica românească...

– Sigur că da...

– Dar acolo s-a complotat pentru lovitura de stat de la 23 august... În această casă...

– Aici– Nu la Buftea– Aici?

– Aici, aici, aici... Iar în timpul războiului era un centru de spionaj al Intelligence Service-ului condus de Bocşa, un ginere al lui...

– Da, da. Eu ştiam că la Athénée Palace era centrul... unul din marile centre ale spionajului european...(...)

– Ateneul Român, această ctitorie din 1888 făcută pe locul unui metoc al vechii episcopii a Râmnicului ...

– A cărei catapeteasmă e la Biserica Albă...

– Exact... Cu forma sa circulară care lua locul unui manej de cai. Alexandru Odobescu despre această clădire a făcut o conferinţă celebră... Aici s-au început marile concerte, foarte curând. Este locul făcut cu faimoasa deviză: „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Este efectiv monumentul-emblemă al Bucureştiului. Repet, Galleron a lucrat aici, cel care a lucrat şi-n altă parte în Centrul Vechi. Iar alături un alt mare arhitect francez, pe care l-aţi amintit dumneavoastră la un moment dat – Gottereau – a construit Fundaţia Regelui Carol I, acolo unde foarte curând se va ridica noul monument ecvestru a lui Florin Codre, pe locul unde a existat ecvestra lui Mestrovici, care a fost distrusă în epoca comunistă. Oarecum acesta este... aceasta este piaţa, o piaţă care este plină de monumente: monumentul revoluţiei, monumentul...

– Acum, eu am să v-aduc aminte...

– Monumentul... monumentul făcut lui Maniu, dedicat lui Maniu de către Mircea Spătaru, monumentul Coposu... Este un loc unde se întâlnesc multe expresii sculpturale, unele contradictorii, dar – în sfârşit... este o piaţă...

– E un centru...

– E o piaţă a sculpturilor, nu numai a arhitecturii...