Martie 1989: Ion Iliescu, scrisoare împotriva lui Ceauşescu

La jumătatea lunii martie 1989, Ion Iliescu, pe atunci director la Editura Tehnică, a redactat o scrisoare extrem de critică la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a "clicii" din jurul său, cu intenţia de a o trimite la Europa Liberă. Prezentăm în exclusi­vitate acest document al istoriei recente care analizează degradarea vieţii şi atmosfera apăsătoare din ţară acum douăzeci de ani. La acea dată, Ion Iliescu era supravegheat strict de Securitate, având telefoanele ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului în care lucra la Casa Scânteii. Nici libertate de mişcare nu avea, fiind în permanenţă urmărit de două echipaje ale Securităţii. Aşadar, a decis să trimită scrisoarea la Europa Liberă prin intermediul lui Virgil Mă­gu­reanu, cadru didactic la Academia de Ştiinţe Social-Politice "Ştefan Gheor­ghiu". Din cauza unor complicaţii, documentul nu a mai ajuns la postul de radio de la München, motiv pentru care Ion Iliescu nici nu a vorbit până acum despre scrisoare. După douăzeci de ani s-a decis să o dea publi­cităţii prin intermediul ziarului nostru, deoarece scrisoarea a fost menţionată recent de Virgil Măgu­reanu într-un interviu cu scriitorul Alex Mihai Stoenescu. Jurnalul Naţio­nal va continua seria dezvăluirilor re­feritoare la anul 1989 în paginile zia­rului Scînteia, unde puteţi citi documente şi mărturii revelatoare despre ultimul an al epocii Ceauşescu.

---

În martie 1989, exact acum 20 de ani, imediat după transmiterea la postul de radio Europa Liberă a scrisorii celor şase vechi militanţi ai PCR, am decis să întocmesc un text mai virulent de analiză, pe de o parte, a degradării vieţii şi a atmosferei apăsătoare din ţară şi, pe de altă parte, să lansez pe această cale un apel la acţiune pentru răsturnarea regimului Ceauşescu.

În vremea aceea eram director la Editura Tehnica, situată în clădirea Casei Scânteii. Mă aflam sub o supraveghere strictă (telefoane ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului unde lucram, iar de câţiva ani, cu filaj la vedere, urmărit permanent de două echipaje, în autoturisme Dacia, iar un al treilea îmi supraveghea casa şi îmi urmărea soţia).

La începutul anilor ’80 iniţiasem o serie de discuţii cu câteva persoane, privind căi posibile de înlăturare a lui Ceauşescu. Ne-am dat seama că regimul de supraveghere realizat de Ceauşescu, prin intermediul Securităţii, făcea imposibilă orice acţiune directă şi eficientă. Cei aflaţi în conducerea politică a României şi a PCR erau fie timoraţi, fie slugi docile ale cuplului Ceauşescu. Unele încercări de contactare a unor responsabili din conducerea Armatei s-au dovedit chiar periculoase. O imprudenţă a generalului Militaru, care contactase doi generali, foşti subalterni ai săi din Marele Stat Major, în 1983-1984, s-a soldat cu reţinerea sa, cu o percheziţie la domiciliu şi o avertizare. O avertizare a primit, cu acelaşi prilej, şi generalul Ioniţă, fost ministru al Apărării. În primăvara anului 1984, eu am fost înlăturat din conducerea Consiliului Naţional al Apelor.

După acţiunea de protest a muncitorilor braşoveni, din noiembrie 1987, atmosfera în ţară s-a degradat şi mai mult, iar starea de nemulţumire a populaţiei se apropia de punctul de explozie. Scrisoarea celor şase a avut un ecou evident, deşi i se adresa lui Ceauşescu în termeni nu tocmai severi, cu oarecare condescendenţă, chiar.

Am simţit nevoia unui text mai radical, mai aproape de starea de spirit a oamenilor, care nu mai suportau modul în care era condusă ţara şi care nu mai suportau greutăţile vieţii de zi cu zi.

Pentru transmiterea textului meu spre Europa Liberă am apelat la Virgil Măgureanu, pe atunci cadru didactic la "Ştefan Gheorghiu", care mi-a vorbit despre posibilitatea realizării acestui lucru prin intermediul profesorului Ovidiu Trăsnea. El descrie în cartea sa de dialoguri cu A.M. Stoenescu acest episod, explicând de ce textul nu a mai ajuns la destinaţie. Nu comentez explicaţiile sale. Însă eu nu-i înmânasem textul meu pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l transmite în afară. Dacă ar fi dorit, profesorul nu avea decât să-şi asume conceperea oricărui alt text, care i se părea mai potrivit, nu în locul textului meu!

Până acum nu m-am referit la acest text – o veritabilă chemare la acţiune – întrucât, neajungând la destinaţie, nu a avut nici un efect! Îl dau publicităţii acum doar pentru că a fost evocat de domnul Măgureanu. Cred însă că poate prezenta interes, atât pentru cititori, cât şi pentru istorici, întrucât reflectă, pe de o parte, starea de spirit din acea vreme (martie 1989), ca şi, pe de altă parte, modul în care abordam eu, atunci, problemele. Se poate face şi o distincţie între tonul şi poziţia exprimate în scrisoarea celor şase şi în textul redactat de mine, care era o veritabilă in­citare la revoltă a populaţiei. Şi atunci, şi acum, nu credeam şi nu cred că revolta este neapărat cea mai bună cale de a te face auzit. Dar atunci era evident că doar revolta populaţiei îi mai putea face pe cei de la conducerea României să asculte vocea poporului şi a raţiunii.

Pe de altă parte, se poate vedea şi evoluţia abordărilor în acest text din martie 1989 şi cel redactat în noaptea de 22 decembrie 1989, mă refer la comunicatul către ţară al CFSN, care a devenit documentul programatic al Revoluţiei Române.

Este inutil să mai subliniez care ar fi fost consecinţele dacă acest text ar fi ajuns în mâinile Securităţii!
Ion Iliescu

---

Către toţi membrii Partidului Comunist Român!
Către toţi cetăţenii României!
Stimaţi tovarăşi,
Dragi concetăţeni!

Ţara noastră se află într-o profundă criză – politică, econo­mică, socială şi morală – ale cărei consecinţe se repercutează asupra vieţii tuturor straturilor populaţiei, prin mizerie economică, degradare morală şi corupţie generalizată.

Nicicând, economia ţării nu s-a aflat – în condiţii de pace – într-o situaţie mai precară, în ciuda potenţialului crescut şi a resurselor antrenate în circuitul economic. O conducere incompetentă şi iresponsabilă, orbită de setea de putere, a reuşit să provoace un haos total în economie, pe care nu-l mai poate stăpâni.

Unităţile de producţie se zbat în greutăţi imense, generate de planuri nerealiste, umflate artificial, fără acoperire în balanţe materiale, în ciuda asigurărilor repetate, an de an, că "sunt asi­gurate toate condiţiile materiale pentru realizarea integrală a sarcinilor de plan". De fapt, şi conducerea centrală este con­ştien­tă de lipsa bazei materiale, atunci când proclamă prioritatea care trebuie acordată exportului. De ce e nevoie de priorităţi, dacă sunt asigurate condiţii pentru toate prevederile de plan? Această prioritate devine pretext şi motivaţie pentru neonorarea contractelor interne, care provoacă reacţii în lanţ în întreaga economie. Pe de o parte se proclamă intangibilitatea preve­derilor de plan – care are forţă de lege –, dar, pe de altă parte, sistematic apar "indicaţii" suplimentare, care ignoră şi modifică prevederile planului.

Proiecte ambiţioase de investiţii, lipsite de fundamentare economică, angrenând imense cheltuieli financiare şi materiale, promovate doar pe baza "indicaţiilor" şefului partidului şi statului – expresii ale unor capricii de megaloman – constituie o grea povară pentru economie.

Amestecul continuu, necalificat şi arbitrariu al conducerii politice în treburile curente ale economiei – care peste tot şi dintotdeauna şi-a dovedit ineficienţa – este sursa principală a dereglă­rilor, debandadei şi anarhiei care domneşte în economia naţională.

Vorbăria despre "noul mecanism economic", despre rolul pârghiilor economice, despre "autonomia" unităţilor, despre "autoconducere, autoorganizare, autogestiune" este fără acoperire. În economie domneşte arbitrariul total al unei conduceri rigide, excesiv centralizate şi incompetente. Dar consecinţele le suportă producătorii – oamenii muncii din toate sectoarele economice –, al căror nivel de trai este în continuă înrăutăţire. Nici cuceriri fundamentale – ca ziua de muncă de opt ore şi repausul duminical – nu mai sunt respectate.

Agricultura, care a adus în cursul anilor şi aduce şi azi o contribuţie majoră la realizarea acumulărilor şi susţinerea programelor de dezvoltare economică, a suferit cel mai mult din cauza incompetenţei şi amestecului abuziv al conducerii po­litice, a încălcării autonomiei unităţilor, a democraţiei interne a cooperativelor. Metodele cazone, administrative de planificare şi tutelare a activităţii unităţilor agricole, submi­na­rea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din agricultură, tracasarea continuă a micilor producători au avut şi au efecte păgubitoare asupra producţiei agricole. Măsluirea cifrelor privind producţiile agricole nu poate acoperi o realitate amară.

De altfel, este ridicolă trâmbiţarea unor cifre umflate de producţie, în timp ce piaţa este tot mai defectuos asigurată cu produse agroalimentare. Nicicând, populaţia nu a cunoscut o mai proastă aprovizionare, ca în ultimii ani – lipsesc sistematic de pe piaţă produse alimentare de bază –, cozile interminabile, la care cetăţenii sunt obligaţi zilnic să piardă ore întregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic, trist şi exasperant al realităţii româneşti.

La situaţia precară a aprovizionării cu alimente, se adaugă lipsa cronică de pe piaţă a unor produse industriale de strictă necesitate (inclusiv săpun şi detergenţi), lipsa căldurii şi ener­gi­ei electrice, greutăţile imense cu transportul, ca şi aspectul total ne­civilizat al mijloacelor de transport, deteriorarea flagrantă a asis­tenţei medicale şi lipsa din farmacii a unor medicamente de ba­ză. Mizeria materială, subalimentaţia, lipsa de căldură, traca­să­rile continue la care sunt supuşi cetăţenii se oglindesc în în­rău­tăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea mortalităţii generale şi a celei infantile.

Deşi, în mod demagogic, se vorbeşte de menţinerea nivelului preţurilor, sau chiar scăderea lor, în realitate are loc o continuă scumpire a vieţii – creşterea preţurilor, a serviciilor, a diverselor obligaţii băneşti la care sunt supuşi cetăţenii. Penuria de măr­­furi a generat o amplă piaţă paralelă, subterană, cu preţuri fabu­loa­se; sistematic, de pe piaţă dispar produse ieftine şi apar altele mai scumpe. Climatul social cunoaşte o gravă deteriorare; se extind fenomenele de corupţie ale căror consecinţe se abat tot asupra cetăţeanului de rând. Nimic nu se mai poate obţine sau rezolva în mod normal, fără protecţii, "pile", bacşiş (nici în comerţ, nici în servicii, nici în unităţile administraţiei de stat sau de gospodărie comunală, nici chiar în cele de asistenţă me­dicală sau de învăţământ).

Cetăţeanul este supus unor umiliri permanente. Indiferenţa faţă de problemele şi interesele publicului a devenit o trăsătură generală în activitatea tuturor instituţiilor, create pentru a sluji cetăţeanul. Este unul din simptomele degenerării sistemului, ale incompetenţei şi iresponsabilităţii unei conduceri infatuate şi mărginite, înstrăinată de popor – şi care poartă întreaga răspundere pentru situaţia grea în care se zbate ţara.

În orice regim, cât de cât democratic, un guvern care nu e capabil să asigure condiţii minime de existenţă cetăţenilor este obligat să-şi dea demisia. Numai că, la noi, conducerea politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui!

În fond, integral responsabil pentru toate greutăţile prin care trece ţara, pentru privaţiunile şi umilirile la care este supus un întreg popor este Nicolae Ceauşescu – care şi-a asumat răspunderea de a fi unicul deţinător al puterii şi de a decide de unul singur în toate problemele – iar, alături de el, camarila de lachei servili care îl înconjoară şi îl susţin în toate.

El se face vinovat în primul rând în faţa partidului, pe care l-a anihilat ca forţă politică şi l-a compromis în faţa poporului. Uzurpind puterea în partid şi în stat, el s-a substituit atât orga­ne­lor statutare ale partidului, cât şi celor constituţionale ale sta­tului, instaurând un regim de dictatură personală – specific sistemelor politice despotice, autoritare, totalitare, care nu au ni­mic comun cu socialismul, pe care Ceauşescu pretinde că l-ar slu­ji. Fenomene care au fost criticate cu 20 de ani în urmă, puse pe seama abuzului de putere al vechii conduceri, nu numai că se perpetuează, dar au căpătat dimensiuni şi înfăţişări monstruoase.

Cultul personalităţii a căpătat forme de-a dreptul caricaturale, care lezează prestigiul ţării, dar, mai ales, a devenit o plagă în via­ţa societăţii, expresia cea mai flagrantă a abuzului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte şi corupte, care şi-a pierdut to­tal simţul măsurii, al proporţiilor şi al ridicolului. Adulările şi osa­nalele cele mai dezgustătoare, pe care le clamează cei din jur şi cu care sunt inundate mijloacele de informare, au devenit ob­se­dante, obositoare, jenante. Cultul personalităţii – ca practică po­litică – este în esenţa sa retrograd, reacţionar, antipopular şi deci antisocialist! Este, totodată, o abdicare totală de la principiile de partid, de la normele etice, pe care de altminteri le proc­la­mă cu candoare şi cu impertinenţă Nicolae Ceauşescu. Ce au în co­mun Ceauşescu şi familia sa cu trăsăturile şi fizionomia mo­ra­­lă creionate în codul de comportare al comunistului – modes­tie, decenţă, simplitate, bun-simţ, subordonarea intereselor perso­nale celor generale, slujirea cu devotament a poporului etc., etc.?

Ceauşescu confundă partidul cu propria sa familie, interesele de partid cu cele de clan, devotamentul faţă de cauza partidului cu devotamentul personal, docilitatea şi servilismul celor din jur faţă de el şi de familia sa. El tratează ţara ca pe o feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie. Partidul Comunist Român a fost transformat de Ceauşescu într-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia îi rezervă principala misiune – cultul şefului!

Norme nescrise, dar respectate în trecut în viaţa de partid – ca inadmisibilitatea includerii în acelaşi organ de conducere a unor rude apropiate (soţ, soţie, fraţi şi surori, părinţi şi copii) – au fost total nesocotite de Ceauşescu. Soţia sa – Elena – o semianalfabetă notorie, care citeşte cu dificultate chiar şi texte scrise de alţii, pentru că singură nu este capabilă – a devenit a doua personalitate în partid şi în stat, care se amestecă şi decide în probleme vitale. Însuşindu-şi abuziv titluri ştiinţifice şi academice – pentru care are o slăbiciune maladivă – pretinzând să i se atribuie (verbal) calităţi de savant pe care nu le are şi în care nimeni nu crede, Elena Ceauşescu provoacă, prin prezenţa şi intervenţiile ei iresponsabile, daune imense ştiinţei, culturii şi învăţământului, care şi aşa se află într-un declin evident.

Impostura şi parvenitismul sunt trăsăturile morale definitorii ale soţilor Ceauşescu, care se reflectă în întregul lor comportament, în aroganţa prostească cu care îşi afişează poziţia dominantă, în dispreţul şi suspiciunea faţă de toţi cei din jur, faţă de specialişti şi intelectuali, în general, în indiferenţa şi lipsa de sensibilitate faţă de suferinţele poporului, în cheltuielile sfidă­toa­re cu construcţii şi amenajări speciale, puse exclusiv la dispo­ziţia clanului (începând cu aşa-zisele reşedinţe preziden­ţia­le din ju­deţe, case de odihnă şi de vânătoare în toate zonele şi terminând cu costisitorul complex al aşa-zisei "Case a poporului"!!!), în blănurile scumpe şi îmbrăcămintea luxoasă pe care madam Ceauşescu le expune public, cu stridenţă, într-o veritabilă "paradă a modei", cu fiecare prilej oficial. Şi aceasta – într-o ţară care se zbate în lipsuri şi nevoi!

Prevederi statutare fundamentale, ca şi cele constituţionale sunt încălcate cu seninătate. Organele colective de partid, începând cu Comitetul Central şi Comitetul său Executiv, au o existenţă pur formală, nefuncţionând ca organe deliberative, fiind chemate doar să aprobe în unanimitate hotărâri şi măsuri dinainte stabilite, fără posibilitatea de a analiza, dezbate, compara diferite variante de soluţii. Guvernul, la rândul său, a devenit o ficţiune, fiind substituit de şeful statului, ale cărui decrete au devenit singurele acte valabile. Aşa-zisele forumuri ale democraţiei socialiste, cu care Ceauşescu se laudă atât de mult – ca expresii supreme ale democraţiei directe – sunt nişte creaţii efemere, mari mitinguri şi spectacole regizate şi dirijate cu stricteţe, destinate să aplaude discursurile stufoase ale "conducătorului iubit" şi să-i cânte osanale. "Alegerea" organelor de partid şi a celor de stat este un act pur formal, dirijat de condu­cerea centrală, de aparatul de partid şi de securitate, controlate de soţii Ceauşescu. În mod sistematic, încălcând norme elementare de funcţionare a organelor alese, sunt înlăturate persoanele indezirabile, cei care încearcă să emită păreri personale, cei care nu prezintă suficiente garanţii de fidelitate şi docilitate faţă de clanul conducător.

Folosindu-se arbitrariu de aşa-zisul principiu ciuntit al "rotirii" – care nu vizează însă tocmai funcţiile supreme – oameni competenţi şi capabili au fost înlăturaţi sau periferizaţi, fiind preferaţi şi promovaţi în poziţii-cheie nişte indivizi fără personalitate, fără pregătire, opaci, limitaţi intelectual, slugar­nici şi docili, dar – în schimb – ticăloşi, lipsiţi de scrupule, răi şi ranchiunoşi cu cei din subordine. Caruselul miniştrilor, ca şi al altor cadre de conducere, a devenit în ultimii ani un spectacol hilar, care demonstrează însă, o dată în plus, uşurinţa şi lipsa de seriozitate cu care se rezolvă problemele de promovare a cadrelor în funcţii de cea mai mare răspundere, precum şi lipsa totală de consideraţie pe care o manifestă soţii Ceauşescu, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori.

În dorinţa de a-şi asigura un control absolut asupra partidului şi a organelor de stat, asupra întregii vieţi sociale, un rol deosebit a fost atribuit organelor de securitate. Din organe de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere. Pentru aceasta a fost creată o reţea specială, dotată cu aparatură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu.

Atmosfera de suspiciune şi neîncredere, de timorare permanentă şi nesiguranţă este caracteristică la toate nivelurile, în primul rând la verigile superioare. Este ceea ce şi urmăreşte clanul Ceauşescu, pentru că aceasta slăbeşte combativitatea, curajul opiniei, spiritul critic al oamenilor, dezvoltând teama, slugărnicia, docilitatea şi ploconirea faţă de şefi – fenomene ca­racteristice oricăror regimuri despotice, totalitare.

Dar o vorbă populară spune: "Cine seamănă vânt culege fur­tu­nă". Regimul Ceauşescu şi reprezentanţii săi au reuşit să piardă complet creditul şi să câştige ura şi dispreţul întregului popor, al tuturor straturilor populaţiei, inclusiv al cadrelor cu munci de răspundere, reduse la simple rotiţe impersonale, într-un angrenaj diabolic antipopular. Izolarea clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală.

Pe plan extern, se ştie bine, a reuşit performanţa de a fi regimul cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceauşescu a avut imprudenţa, la vremea respectivă, să-şi afişeze prietenia.

Se pune o întrebare firească: cum de e posibilă menţinerea acestui regim, nesancţionarea abuzurilor sale flagrante, acceptarea situaţiei tot mai grave a privaţiunilor şi umilinţelor la care e supus poporul întreg. Răspunsul este simplu – datorită fricii! Pentru că, dacă nimic nu funcţionează normal în acest sistem, în schimb mijloacele de control şi represiune se amplifică continuu. În plus, situaţia creată, atât la noi, cât şi în alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o viziune primitivă, cazonă despre socialism, care nu are nimic comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la instaurarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie şi transformarea statului, a puterii politice în factor atotputernic, de comandă, asupra întregii vieţi sociale. Aceasta a permis instaurarea unor regimuri despotice, de dictatură personală nelimitată a şefilor de partid, înăbuşirea oricărei vieţi democratice în partidul de guvernământ şi în stat, înlăturarea oricărui control asupra pu­terii, compromiţând în ochii maselor ideea de socialism – idee care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare, în care să se garanteze nu numai relaţii sociale mai echitabile, prin îmbinarea armonioasă a intereselor individuale şi de grup cu cele generale, un trai mai bun pentru toţi cetăţenii, condiţii optime pentru dezvoltarea iniţiativelor, pentru afirmarea indivizilor, a capacităţilor creatoare ale tutu­ror membrilor societăţii.

Viaţa a demonstrat că regimurile despotice, totalitare, sunt falimentare şi că purtătorii lor nu rămân, mai devreme sau mai târziu, nejudecaţi şi nesancţionaţi de istorie, dacă nu de contemporani.

În aproape toate ţările socialiste au loc procese înnoitoare, se desfăşoară ample dezbateri asupra problemelor de fond ale mecanismelor economice şi ale sistemului politic al socialismului, se iau măsuri de eradicare a stalinismului din gândirea şi practica social-politică.

Deşi, într-o scurtă perioadă de timp – în anii 1965-1970 – s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceauşescu străduindu-se să pozeze în susţinător al unor procese înnoitoare, de depăşire a viziunilor dogmatice şi promovare a unor principii democratice în viaţa de partid şi de stat, evoluţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decât un joc abil de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să depăşească modelele cele mai hidoase.

În legătură cu procesele care au loc în unele ţări socialiste, Ceauşescu a declarat că nu pricepe ce se întâmplă, dând de înţeles că ar fi în pericol soarta socialismului... Că nu pricepe – nu e de mirare! Nu pricepe, în primul rând, pentru că, într-adevăr, este depăşit de evenimente, de complexitatea proceselor care au loc în lumea de azi. Pregătirea lui intelectuală nu-i permite o asemenea înţelegere. În al doilea rând, nu pricepe pentru că nu vrea să priceapă, pentru că nu-i convine să priceapă! Nu-i convine să renunţe la viziunile cazone despre socialism, la modelul unei societăţi riguros dirijate şi controlate, pentru că un asemenea model îi oferă numai avantaje. Nu vrea să înţeleagă că trebuie să renunţe la monopolul exclusiv asupra puterii. Ar fi naiv să se creadă că vreodată Ceauşescu şi camarila de lachei care-l înconjoară vor accepta de bunăvoie să renunţe la putere.

Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul în prag şi să i se ceară, să i se impună, să părăsească pu­terea, să lase curs liber procesului de înnoire şi redresare naţională. Nu mai este timp de pierdut! Menţinerea în continuare a regimului puterii personale a lui Ceauşescu, înseamnă agravarea dezastrului naţional în care ne aflăm deja, amplificarea suferinţelor şi privaţiunilor la care e supus întregul popor.

Se impune o amplă acţiune – unită şi neîntârziată, conjugată şi solidată – a tuturor forţelor patriotice interesate în răsturnarea clicii lui Ceauşescu, care prin practica şi acţiunile sale s-a pus singur în afara legii. După ani de tăcere şi toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular, toleranţă de care acesta a profitat şi profită, a sosit momentul să se dea expresie largă profundelor nemulţumiri ale maselor indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni concertate, hotărâte pentru a determina înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.

Aceasta este în interesul tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, al clasei muncitoare, care resimte direct efectele dificultăţilor economice, al ţărănimii oprimate şi jecmănite, supusă la presiuni şi privaţiuni de tot felul, al in­telectualităţii creatoare din toate sectoarele economiei, ştiinţei, culturii şi artei, învăţământului, sănătăţii publice, al publicisticii şi mijloacelor de informare în masă – care cunoaşte un regim aspru, cazon, de control, încorsetare, suspiciune şi umilire – profund ostil creaţiei intelectuale. Este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare şi să nu fie solidare cu poporul din care provin şi pe care trebuie să-l slujească.

Înlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de lachei care-l sprijină este principala îndatorire patriotică a tuturor conştiinţelor lucide, a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi, în primul rând, a comuniştilor veritabili atât din generaţiile mai vechi, cât şi a celor mai tineri, care nu pot să nu se simtă umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu, de batjocorirea idealurilor lor, de înăbuşirea vieţii de partid, de compromiterea partidului în ochii maselor populare, prin transformarea lui din forţă politică de avangardă în apendice inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu.

Aceste sentimente au fost, de altfel, exprimate public de vechi militanţi ai partidului, de reprezentanţi ai intelectualităţii, altor pături şi categorii sociale. Actul de protest al muncitorilor braşoveni nu a fost un accident întâmplător sau acţiunea unor huligani – cum s-a străduit regimul să-l prezinte –, ci o răbufnire firească, justificată a pro­testului popular, care mocneşte peste tot.

Trebuie înăbuşit sentimentul de frică pe care încearcă să-l întreţină Ceauşescu şi slugile lui, prin amplificarea şi înăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune. Regimul nu va putea, însă, să aresteze întregul popor.

Teamă trebuie să le fie membrilor cla­nu­lui Ceauşescu şi slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi dispreţul poporului, să sim­tă cum le fuge pământul de sub pi­cioa­re, să simtă că se apropie momentul judecăţii drepte a poporului. Aceasta trebuie să o înţeleagă şi slujitorii aparatului de represiune – şi anume că toţi cei care se mai pun în slujba clanului falimentar al lui Ceauşescu, se ridică împotriva intereselor ţării, ale maselor populare şi că nu se vor putea sustrage de răspunderea pe care şi-o asumă, solidar cu stăpânii lor. A sosit ceasul ca să-şi în­dep­li­nească adevărata lor misiune – de apă­ră­tori ai intereselor populare împotriva celor care, prin intimidare şi teroare, încearcă să-şi apere poziţiile privilegiate, să prelungească agonia unui regim compromis, privaţiunile şi suferinţele poporului.

Tovarăşi! Cetăţeni!
Regimul Ceauşescu se află într-o criză ireversibilă, fără ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă soco­te­lile – de partea cui se situează. Nu mai e de aşteptat!

Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu şi de practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol activ în procesul de înnoire al ţării. Altminteri, se va adânci şi mai mult înstrăinarea sa de popor, peri­ferizarea sa totală, ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări socialiste. Numai că la noi acest proces este şi mai grav. Toţi acti­viştii responsabili trebuie să reflecteze la acest lucru, până nu e prea târziu.

Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tutu­ror forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu che­ma­rea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.

Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front patriotic, popular, pentru redresarea şi reînnoirea socialistă a ţării. Nuclee de front, deocamdată în forme clandestine, evitând organele de represiune – să se constituie în toatele locurile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să însufleţească acţiunile populare îndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu şi redresarea naţională.

Este de înţeles de ce lansăm această chemare din anonimat. Sperăm ca anonimatul nostru să nu dureze mult, să ieşim la confruntare deschisă. Aceasta va de­pin­­de de revigorarea mişcării de masă, care trebuie să se declanşeze cât mai curând.

La acţiune, stimaţi concetăţeni, pentru a salva ţara de paraziţi şi impostori, pentru a asigura reîntoarcerea ei în rândul ţărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din România trăsăturile sale fireşti, de orânduire populară, şi regimului politic – un caracter cu adevărat democratic.

Jos dictatura!
Jos Ceauşescu!
Trăiască România Liberă!
Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist.
martie 1989

---

Povestea unei scrisori
RAO a publicat în anul 2008 un volum de interviuri realizate de scriitorul Alex Mihai Stoenescu cu Virgil Măgureanu, director al Serviciului Român de Informaţii în perioada 1990-1997. În paginile cărţii, cei doi discută despre împrejurările care au dus la revoluţia din 1989, bazându-se pe documente de arhivă şi amintiri personale. Cu privire la scrisoarea lui Ion Iliescu către Europa Liberă din martie 1989, Virgil Măgureanu menţionează:

"Într-o dimineaţă din aprilie (în realitate, «Scrisoarea celor şase» fusese citită la BBC Londra la 10 martie 1989, n.r.), exact a doua zi după ce «Scrisoarea celor şase» fusese dată, primesc un telefon de la Alecu, alias Ion Iilescu. Zice: «Virgile, vino la Dorobanţi, că aici sunt la fri­zerie». Şi m-am dus la Dorobanţi.

A venit la întâlnire pe trotuar, însoţit de un fost ambasador, nu-i reţin numele, se duseseră la frizer, şi, mă rog, era un bun pretext să ne întâlnim acolo. A venit la întâlnire însoţit de acel ambasador al cărui nume îmi scapă. După câteva vorbe de circumstanţă, politeţuri, eu ştiind că timpul este măsurat, l-am luat deoparte şi i-am spus ce se întâmplase cu scrisoarea. A fost extrem de impresionat, nu aflase, probabil, că nici nu avusese cum, şi atunci pe loc s-a hotărât să facă, aşa cum am făcut noi şi în alte dăţi... «Măi, redactăm ceva şi facem ca de obicei, scrie tu o formă...». Am şi originalul formei scrise de mine, dar n-a convenit, şi atunci a scris el o formă, ceva mai extinsă ca a mea. Textul acela era prea exaltat şi prea puţin analitic şi atunci a luat şi el şi a făcut un text.

Textul acela al lui Iliescu, iar este obiectul unei legende. Ne-am întâlnit la jumătatea lui aprilie, în Parcul Circului, pe una din băncile aleii care duce dinspre Ştefan cel Mare spre ciupercă, ne-am aşezat, şi el avea diplomatul pe genunchi, a scos manuscrisul care era în format A5. L-am luat şi l-am băgat în buzunarul de la haină şi am mai stat de vorbă generalităţi. Âsta era textul pe care eu l-am şi bătut la maşină. Stăm noi ce stăm, n-a fost mai lungă de un sfert de oră întâlnirea asta, după care eu am copiat asta şi i-am dat lui Trăznea (Ovidiu Trăznea era profesor la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu, n.r.). Trăznea atunci, după ce a citit, a zis: «Nu sunt mulţumit de text» şi atunci s-a hotărât să scrie el unul (l-a redactat la 8 mai 1989, n.r.). «Lasă că-l fac eu». Scenariul era aşa: eu îl fac, tu îl baţi la maşină şi eu îl dau ataşatului cultural de la Ambasada Americană, pe care îl cunoştea personal. Acesta a fost circuitul real. Aşa a fost povestea cu acel text, care nici nu s-a difuzat, nici nu a trecut graniţa, cum se zice".
Fragment din volumul: De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Editura RAO, 2008, p. 104-105