Moartea farmaciilor din sat deconectează bătrânii de la viaţă

Prognoză: 75% din farmaciile din ţară vor intra în incapacitate de plată

Sufletul românului se zbate în tindă de atâta sărăcie. În câteva sate din Giurgiu nu mai există farmacii. Şi nici medic. Şi nici pensiile nu vor mai fi ce-au fost. Bătrânii îşi înhamă caii la căruţă până în satele vecine, de unde speră că-şi pot lua, pe datorie, un medicament. O zi fără pastile e ca şi cum i-ai deconecta de la viaţă.

De cealaltă parte, farmaciştii nu-şi mai pot permite să elibereze reţete compensate din cauza prea multor datorii către furnizori, soluţia ultimă fiind insolvenţa. În satele din Giurgiu s-au închis farmaciile pe capete, preconizându-se la nivel naţional intrarea în incapacitate de plată pentru 75% din cazuri.

Farmaciile nu mai pot elibera reţete compensate şi gratuite, ne spune Elena Păun, preşedintele Colegiului Farmaciştilor Giurgiu. "Situaţia farmaciilor de la ţară este mai dramatică decât la oraş. La ţară, oamenii nu au bani, ei caută să ia medicamente gratuite. Farmaciştii le mai dau şi pe datorie, trec pe caiet, aşteptând să le dea banii, iar uneori nici nu le mai dau, că nu au de unde.

La oraş este acelaşi lucru, pentru că şi noi suntem îndatoraţi până peste cap faţă de firme. Firmele au început să ne someze să plătim. Nu mai păsu­iesc, pentru că şi ele, la rândul lor, iau de la importatori, de la fabricanţi. Nu se mai poate! Este un cerc care se închide şi nu ştiu cum se va rezolva."

Astăzi, farmacia de la Călugăreni nu s-a închis. A fost cu noroc, pentru că de ceva vreme nu mai eliberează reţete compensate. Altminteri, avea de mult lacătul pus pe uşă. Filip Stănileţ, farmacistul şi proprietarul, se declară extrem de revoltat de situaţia cu care se confruntă farmaciile de la sat. Dacă ar fi eliberat reţete compensate, ar fi rămas în câteva zile cu farmacia goală, fără nici un ban, şi asta deoarece Casa de Asigurări de Sănătate nu mai are de unde să deconteze sumele de bani necesare achitării medicamentelor către furnizori. Problema lui e strâns legată şi de farmaciile din lanţuri, văzute drept afaceri în detrimentul farmaciilor comunitare. Acestea sunt deopotrivă furnizori, cât şi comercianţi pe piaţa medicamentelor şi beneficiază, totodată, de aceleaşi decontări din partea CAS.

"Aceste farmacii de lanţuri sunt conduse de oameni de afaceri. Nu ştiu de unde le vin banii, dar, dacă trebuie să primeze partea econo­mică, atunci doresc ca această Facultate de Farmacie să treacă la Academia de Ştiinţe Economice, intră în comerţ şi atunci nu mai există reguli." Până nu demult dădea medicamente pe datorie, dar azi nu îşi mai permite acest lucru. "Aici, la ţară, în comunitatea asta mică trebuie să dau reţete gratuite, reţete de handicapaţi, reţete pensionari 700. La unele încasez ceva bani, la unele deloc. Şi reţetele costă 5, 7, 10 milioane. Dacă nu încasez nimic, tot trebuie să plătesc furnizorii, că doar nu mi le dă Guvernul pe degeaba."

Cam 20 de oameni vin zilnic la farmacia Hypericum ca să-şi cum­pe­re medicamente. Nea Filip le este şi mamă, şi tată. Îi cer o tensiune când îi ia cu ameţeală, un sfat pentru amor­ţeală şi, când e cazul, le cheamă şi salvarea.

De 35 de ani de când e aici, nea Filip le-a devenit un soi de medic. Bătrânii se opresc mai întâi la farmacie, că-i aproape şi-i mai ieftin. Un drum la Giurgiu, la spital cu maşina de ocazie îi costă mâncarea pe-o zi.

În faţa tejghelei din farmacie, tanti Maria, răpusă de ameţeală şi durere de oase, se aşază pe-un scaun. Respiră apăsat şi bâjbâie în plasa de rafie după cutiile goale de pastile şi 20 de lei. Atât îşi permite luna asta să dea pentru sănătatea ei. Cam 150 de lei, jumate din pensie, o costă medicamentele pentru circulaţia cerebrală, fără de care simte că nu mai poate duce în spinare încă o zi de muncă. Munca e tot ce i-a mai rămas şi un băiat paralizat pentru care se roagă de zile, numai ca să-i poată uşura suferinţa. Fără mâinile ei pline de monturi n-ar avea cine să-i aducă o cană cu apă, să-i facă un blid cu mâncare, cine să-l întoarcă de pe-o parte pe alta. Aşa că azi şi-a luat câte cinci pastile din fiecare cutie goală, sperând că, poate, luna viitoare "o fi mai bine, maică!".

Milcovăţu, Naipu şi Bucşani sunt trei sate din Giurgiu unde, de câteva luni, e pus lacătul pe farmacii.
Pentru Maria Pricopi din satul Milcovăţu, vestea că farmacista Dida nu mai e a picat din cer. "M-am sculat hămesită, ca să pot face faţă la viaţă, da' cu ce pot face faţă dacă Dida nu mai e? O să lăsăm pământul, că nu mai avem putere!" Din trei milioane cât are pensie, jumătate o dă pe medicamente.

Mâine va pune calul la căruţă până în satul vecin, ca să-şi ia tratamentul. Bani de ocazie nu are, sunt puşi deoparte pentru îngrăşăminte. Îşi hrăneşte mai degrabă pământul cu ei. I-a fost cu ameţeală mai toată ziua şi-i curg lacrimi de vină când se gândeşte că a dormit prea mult şi n-a muncit în loc. O viaţă a trudit două contracte la colectiv. Acasă cu vaca, gospodărie mare, patru copii. "Veneam noaptea, vai de capul meu, de pe câmp leşinată de foame. Luam repede pâine, o udam cu apă, puneam un praf de sare şi mâncam. O luam în gură, ca să pot face faţă la ce aveam în curte." Acum, la 81 de ani, dependentă de pastile, cu tensiunea ridicată, cu vederea scăzută şi fără ochelari, tanti Maria va înhăma caii la căruţă, aşa cum o viaţă a făcut, până la cea mai apropiată farmacie. "Viaţă amară. Pe câmp ne usca sfântul soare pâinea, apa o fierbea în sticlă şi, când veneam să mâncăm, brânza era uscată, ouăli ardeau. Turnam şi noi apă pe pâine, brânza o făceam iar cu apă fiartă. Nu mai era bună... Şi, aşa, ne-a dat şi nouă puţinul ăsta de bani, şi acuma? Ni-i ia. Vai de mama noastră!"

Pe aceeaşi uliţă, Tincuţa se dă de ceasul morţii. Nu ştie cum să le mai împartă, de unde să mai scoată bani. La dreapta ei, pe o laviţă, acoperit cu-n cearşaf, se chinuieşte să adoarmă socrul, năpădit de muşte, de găini şi gâşte, alb ca varul, tras la faţă. În casă, fiul se zbate în aceeaşi neputinţă. Amândoi suferă de hepatită, iar pe Tincuţa a paralizat-o deznădejdea.

Din poarta cimitirului, tanti Victoria zice că nu şi-a mai luat pastilele de la Paşte. Trăieşte cu speranţa, chiar dacă în jur e, aşa cum zice ea, "amărăciune". Luni de-a rândul, toată pensia a dat-o la farmacia din sat. Azi trebuie să meargă 15 kilometri ca să-şi ia reţeta. Dar n-are de unde. Seara, înainte de culcare, se roagă doar să se trezească "mai bună". Numai că ziua de mâine parcă nu-i îngăduie acest favor. "Dacă mă învârtesc o juma' de oră, îmi ia ochii, ameţesc, tremur. De dimineaţă făcui treabă, da' nu mai poci!"

În Naipu, Tudora lua de capul ei pastile, că să nu mai dea bani în plus pe drum, până la medic. Mergea în sat la farmacie, deşi era mai scump, da' uneori o ajungea mai ieftin. "Preţurile astea ne-au topit!", zice femeia, care se gândeşte la bătrânii care încă ies la poartă neputincioşi, rugând-o să le cumpere pastile. "Cu ei ce să facem? Îmi arată cutiile goale de pastile. Ei nu ştiu, săracii, şi tu ce să le spui? Că nu se poate, mamaie!?"