Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Viorica Botez are ochii blânzi, trăsături frumoase pe fața îmbătrânită prea devreme, la 32 de ani, mâini muncite și puternice de bărbat. Viorica are privirea disperată a omului fără scăpare și un soi de resemnare lucidă în fața sorții. Viorica are cancer.
Am cunoscut-o pe Viorica la începutul anului 2016, când am căutat în cel mai sărac județ al României imaginea sărăciei absolute. Și am găsit-o în satul Pușcași, județul Vaslui: într-un pat modest, chircită și slăbită de boală, înconjurată de cei cinci copii ai ei. Brațele îi erau subțiate ca la bătrâni și abia își putea mângâia fetița de doi ani care scâncea lângă ea. Ceilalți copii, cu vârste între 4 și 16 ani, stăteau împietriți pe un pat, triști, ca într-un tablou înghețat al sărăciei și fricii.
Pentru cei care nu înțeleg sau nu vor să știe ce înseamnă și unde poate duce sărăcia, am petrecut o zi în viața Vioricăi și a familiei ei.
O tradiţie tristă de familie
În familia Botez, sărăcia a fost mereu un dat. Neam de neamul lor au mers puțin la școală, s-au măritat și însurat devreme, au făcut copii și s-au pus pe muncă pentru a-i putea crește. Muncă pe apucatelea, fără forme legale. Tot timpul sub imperativul foamei și al zilei de mâine. Când ești mereu hăituit de grija hranei pentru copii, sănătatea ta este ultima pe listă. “De mult timp mă zbat cu stomacul, dar n-am băgat de seamă. De Crăciun acum, a fost pentru prima oară când am mers la doctor, că nu mi-am permis, n-am avut posibilitatea. A trebuit mereu, ba să stau cu copiii, ba să mă duc cu ziua să muncesc, ca să pot să le dau să mănânce,” spune femeia și-și înghite lacrimile. Nu s-ar fi dus nici acum la spital dacă n-ar fi simțit o umflătură în zona stomacului și dacă fiecare înghițitură de mâncare n-ar fi devenit un calvar. Doctorii de la Vaslui s-au luat cu mâinile de cap când a ajuns la ei și, neputincioși, au trimis-o la Spitalul in Iași. Viorica a fost operată acolo, dar verdictul a fost necruțător: din cauza metastazelor, zilele ei sunt numărate. “De la stres, de la lipsuri, de la griji, că nu am aia, că nu am aia, s-au adunat și s-a făcut asta,” spune cu ciudă și arată spre tăietura de pe burtă.
Când lupta pentru viaţă devine fatală
Ca să înțelegem puțin contextul, trebuie să precizăm că Viorica n-a făcut nimic special ca să ajungă aici. Ba chiar s-a luptat toată viața să scape de predestinarea sărăciei, a bolii și a morții. În adolescență, fata timidă și oacheșă, a crezut că fentează destinul și scapă de lipsuri, măritându-se. A tras lozul necâștigător, s-a lăsat de școală și a avut primul copil. Apoi a muncit până n-a mai știut de ea, vara a cules fructe, a mers la sapă și la prașilă, oriunde o chemau cu ziua pentru câțiva lei – ea se ducea.
Cu banii câștigațI, lua mâncare la copii. Doar de atât îi ajungea, dacă vreunul dintre ei se îmbolnăvea, toată viața familiei se dădea peste cap. Și toți copiii au suferit sau suferă de câte ceva, din cauza hranei proaste și a vieții grele: cea mică, Andreea, are astm și respiră cu greutatea noaptea. Nu de puține ori stau treji cu rândul să o audă cum suflă. Cel mare are o problemă cu urechile, mijlociul a stat în spital zile bune din cauza unor probleme cu stomacul, iar Denis, cel mai sensibil și mai silitor dintre ei, e atât de traumatizat de boala și suferința mamei, încât plânge din orice și, la 8 ani, a început să facă noaptea în pat ca un bebeluș.
Câtă tristeţe încape într-o zi
Dimineața nu aduce nicio bucurie în casa Vioricăi. Dacă e prea frig afară, copiii nu merg la școlă, că nu au haine. Dacă n-au mâncare sau câte un leu pentru pachet, iar nu merg la școală. Masa e o necesitate, nu o plăcere și e amânată spre prânz ca să acopere cât mai mult din zi. Deși mai toată zăptămâna au avut în meniu cartofi, azi, principala masă a zilei constă în piure de cartofi cu mămăligă. Singura care mănâncă cu poftă e mezina care se murdărește pe toată fața încercând să înghită cât mai mult cât mai repede. Denis, cu răbdare, încearcă să o ajute: a preluat multe din atribuțiile mamei de când aceasta e bolnavă.
Copiii nu prea ies la joacă: când e ger nu-și permit să riște să răcească. Plus că nu au haine potrivite. Iar de când Viorica zace în pat, nu le mai arde de nicio bucurie.
Seara e așteptată cu înfrigurare în casă. Atunci, starea mamei se înrăutățește și copiii sunt terorizațI că femeia nu va mai prinde dimineața. Dacă le e foame, se culcă devreme cu toții, visând la toate bunătățile pe care le văd la televizor sau pe care le-au zărit în rafturile magazinelor din sat. Un corn cu ciocolată, o napolitană sau un suc sunt rarități pe care și le permit cel mai adesea pe datorie.
Când merg la școală, copiii simt arsura discriminării. Denis, timid și blând, e de multe ori ținta bătăii de joc a colegilor. Atunci când nu e bătut de-a binelea. Stă în ultima bancă și nu prea are prieteni. Deși îi place școala, aici nu are cu cine vorbi, cu cine se sfătui, cine să-i ridice moralul. Un psiholog la Pușcași e ceva la fel de nemaivăzut ca un OZN. Dacă nu va fi ajutat și încurajat, acest copil cu potențial va sfârși prin a renunța la școală, repetând destinul părinților părinților lui.
Când dreptul la sănătate este doar o vorbă-n vânt
Viorica n-a primit niciodată ajutor de la nimeni: n-are ajutor social, n-are asigurare de sănătate, n-are nimic, în afară de alocațiile copiilor. De-asta, spune primarul, nu s-a încadrat niciodată în niciun program de ajutorare a celor săraci. Nici măcar la alimente de la Uniunea Europeană n-a avut dreptul. Primarul din sat recunoaște că a mai cârpit lucrurile cum a putut. “A trebuit ca noi să facem o nivelare a alimentelor ca să le dăm și lor ceva. Cazul ăsta nu ar fi fost trecut nicăieri, știți, din cauză că cei fără venituri nu sunt trecuți nicăieri”, spune primarul Nicolae Ignat.
Dreptul la sănătate al acestei femei arată astfel: o vreme a fost îngrozită că nu va avea parte de îngrijire pentru că nu are asigurare. “Norocul” Vioricăi, dacă poate fi numit astfel, este că, îmbolnăvindu-se de cancer, a beneficiat de tratament gratuit. Apoi s-a gândit cu groază că inițiativa legislativă a unor politicieni PNL, ce prevedea plata tratamentului de către bolnavii care nu au făcut controale de prevenție, va fi adoptată. Dacă legea ar fi trecut, femeia era clar vizată, pentru că Viorica nu știe ce-i ăla screening, ea n-a fost niciodată la doctor preventiv. De fapt, singurul ei contact cu lumea medicală a fost când și-a născut copiii.
A doua zi dimineață, Viorica merge la spitalul din Vaslui pentru cura de citostatice. Sunt doar 15 kilometri din sat până la oraș, dar femeia a preferat mereu ca banii de microbuz să-i deape mâncare pentru copii. Acum n-are încotro și, după o jumătate de oră chinuitoare, ajunge la spital. Aici găsește închis. Închis ca la Aprozar. Pe ușa secției de Oncologie din Vaslui scrie că ultimul medic oncolog și-a dat demisia și că bolnavii de cancer din județ vor urma tratamentul la Iași. Femeia e cu moralul la pământ și se gîndește cu groază că va trebui să facă periodic un drum mult mai lung, că va cheltui mai mulți bani, că va pierde timp prețios pe drumuri, că slăbită și cu starea de rău de după tratament într-o zi ar putea să nu mai ajungă până acasă la copii. Că, iată, să fii sărac șI bolnav înseamnă să fii purtat pe drumuri și că nimeni nu-ți îngăduie nici măcar să mori liniștit.
După întrebările reporterilor Jurnalului național cu privire la situația bolnavlor de cancer din Vaslui, conducerea spitalului a găsit o soluție pin care Vioricăi să i se administreze cura tot aici. A mai apucat să vină la Vaslui de două ori: în urmă cu o lună, Viorica a fost învinsă de boală, de sistem, de lipsuri. A murit acasă, strigându-și copii și blestemând sărăcia care a condamnat-o la moarte.
1 din 8 copii din mediul rural merge la culcare flămând. În mediul rural, sărăcia este de trei ori mai mare ca la oraș. România are aproximativ 300.000 de analfabeți.
20% din tinerii din mediul rural termină doar 8 clase. O treime din populație nu-și poate permite să cumpere articole considerate necesare pentru a duce un trai decent.
“De la stres, de la lipsuri, de la griji, că nu am aia, că nu am aia, s-au adunat și s-a făcut asta,”, Viorica Botez
„Există două Românii: una vibrantă, efervescentă economic, aproape de standardele lumii civilizate, și alta care a rămas în urmă cu un secol, o Românie uitată, ignorată și ascunsă sub preș”, Philip Alston, fost raportor ONU
Soţul Viorica a reapărut în peisaj, după ce a fost mai mult absent în viaţa copiilor. De copii, au grija bunica maternă şi o matuşă maternă. În urma reportajului realizat de echipa “În premieră”, oamenii au făcut donaţii care au ajutat familia: bani, alimente, haine, obiecte de uz casnic, electrocasnice.
