Capra se joacă pe morcovi şi castraveţi muraţi

O capră simpatică, de criză, am întâlnit deunăzi la Iaşi. Colinda, departe de urs, aproape de sufletul ţăranului înţepenit de frig. "Scăpase" printre tarabele cu zarzavaturi, prin­tre pătrunjel şi cartofi. De fapt, intrase din proprie iniţiativă în joc pentru a căpăta un ban cât de cât muncit.

Spectacolul se derula cu o zi înainte de Crăciun în Piaţa Nicolina din Iaşi. Sărăcuţă tare, îmbrăcată sumar, dar gătită în nelipsita-i beteală, juca şi pe un pol sau o legătură de ridichi. Recompensată ca în vremuri de criză, cu câte o legătură subţire de roni, primea, la barter, ceapă sau morcovi. Da, chiar aşa, accepta şi o astfel de plată! În plus, o mai dureau şi mă­selele, întrucât cu o seară înainte stăpânul său (de sub bărbia ţepoasă), în pauza dintre două zile de reprezentaţie, înnoptase direct pe scaunele îngheţate ale Gării Iaşiului.

Trupa fusese nevoită să cumpere bilete de călătorie chiar dacă nu a plecat nicăieri, şi asta pentru ca membrii săi să fie lăsaţi să înnopteze în gară. O noapte obosită şi tristă, de artist. În clădirea de lângă liniile ferate, ca să aibă de mâncare, membrii trupei a trebuit să cânte. Şi-au încălzit sufletele, însă degetele le-au înţepenit pe instrumentele sărace, cârpite, rupte şi sudate pe alocuri, chiar înnădite cu câlţi, dar unite de sudoarea trudei, a tenacităţii. Au cântat şi au jucat până s-a crăpat de ziuă. Apoi au plecat cu jocul caprei prin cartierele Iaşiului.

"Capra mică din Valea Mare" este o formaţie artistică formată din şapte oameni, dintre care şase instrumentişti şi cel care mânuieşte, în costumul special, capra. Piesele de bază sunt Sorinel puştiul, nu, nu e vorba de cunoscutul manelist, ci de un trompetist de 12 ani din Valea Mare (Vaslui): un fel de Michael Jackson al formaţiei, dar şi Culai şi Aurel Manolache, veteranii formaţiei, trombonist, respectiv clarinetist. Însă importanţi în formaţie sunt şi omul cu toba, cel cu capra, percuţionistul, maestrul de ceremonii.

Culai e şi cămăraşul. Pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă, el este omul care strânge banii. Căciula de oaie brumărie e largă cât o zi de post. Poposesc acolo bancnote de un leu, doi, cinci, chiar zece, dar rareori, şi acelea mânjite de pământul din care au fost scoase roadele aflate acum pe tarabe.

Sosiţi cu o zi înainte cu trenul din comuna lor moldoveană, ei povestesc cum au făcut repetiţii timp de câteva săptămâni pe imaşul plin de zăpadă al satului. Apoi şi-au pus câte o traistă în băţ şi au purces să cucerească Iaşiul ca să se îmbogăţească. Îmi atrăseseră atenţia cu o zi înainte. Cântau la colţ de stradă din alămurile strălucitoare, de parcă coborâse din cer tagma folcloriştilor, ultimii păstrători ai tradiţiilor din buricul pământului, satul Valea Mare, Vaslui. Aveau cu ei două sticle cu vin, să se încălzească, cel cu capra umbla mai despuiat, să încapă sub straiele colorate.

La un moment dat, trombonistul tânăr şi înalt s-a luat la ceartă cu Culai cămăraşul, omul "strânge-bani". Nu conta că apăruse un moment de tensiune, ieşenii erau bucuroşi că se întâlneau cu capra. O tânără familie cu copil care nu mai văzuse capra i-a oprit, iar tatăl, bucuros de cadoul oferit celui mic, i-a umplut pe muzicanţii ţigani de bani. Câteva zeci de lei s-au amestecat în fundul căciulii din blană de miel.

Apoi, membrii formaţiei s-au oprit în faţa unei prăvălii cu vin. "Căciulili di pi frunte" au coborât de pe scăfârlii: salutul formaţiei. Ploaia de lei a înfundat burta catifelată a fostului miel. Culai şi-a golit căciula şi a dat tonul la cântec. Au cântat puţin şi au fost recompensaţi cu carafe cu vin. Apoi au înconjurat piaţa. Au intrat într-un bar, dar patroana, o mironosiţă de urbe, nu i-a primit: nu-i plăcea decât muzica de oraş. Ba mai mult, i-a dat afară când a văzut că unul dintre ei a îndrăznit să folosească WC-ul. Lacomă, le-a confiscat o sticlă cu vin drept plată. Femeia ar fi vrut ca ei să facă consumaţie şi să-şi cumpere măcar câte o cafea, dar ameţiţi cum erau, au refuzat.

A doua zi, fără să cunoască locurile, au ajuns în acelaşi spaţiu pe unde colindaseră cu o zi în urmă. Acum aveau de cucerit şi piaţa. Capra mergea cocoşată şi cu mâna la urechi. O dureau măselele, aşa că a primit drept plată un pumn cu aspirină. Tânărul ei mânuitor a luat pastilele cu o gură de vin. Printre tarabe, capra dansa habăugă. Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa. Pe sunet de "Bra­şoveancă", "cea mai adevărată temă muzicală a noastră", cum spune bătrânul muzicant Aurel, Ţăranii agricultori aplaudau între două kile de ceapă vândute. Ura, mai zi-i cu braşoveanca! Şi în buzunarele reci poposeau morcovi, ceapă, chiar şi o legătură cu pătrunjel. I-am văzut pe muzicanţi cum muşcau fiecare dintr-un morcov (vezi foto).

Era foarte bine, pentru că se întăreau cu vitamine pentru frigul ce îl aveau de îndurat. Culai, mai mahmur, a fost pri­mul care a cerut un castravete mu­rat. Apoi, după încă o re­pre­zentaţie cu capra, au dat iama în mu­rături cu toţii. "Mai ia şi un leu, mai ia şi o ceapă". Aşa se făcea plata pentru nefericita capră. Omul care o mânuia era cel mai amărât.

La un moment dat i s-a defectat la propriu maxilarul inferior al maşinăriei din lemn. A uns-o cu puţină salivă, i-a băgat un pai între dinţii de carpen şi capra a început din nou să zâmbească. Ţac, ţac , ţac, dârdâia din loc ţăcălia în jocul energic al caprei. "Nu mai stăm încă o zi în Iaşi, ne dor spinările, dinţii şi capul. Decât să mai aşteptăm încă o zi în gară, mai bine plecăm cu trenul acasă. Şi aşa nu am făcut cine ştie ce bani", spune unul dintre ei, între două ofuri suflate la trombon.

Membrii trupei au cerut la un moment dat ultimului tarabagiu un măr, însă au fost refuzaţi de o precupeaţă iute, cu strungăreaţă. "Ce, v-am pus eu să jucaţi şi să cântaţi şi pentru mine? Nu vă dau nimic". Îl admir pe Sorin, puş­tiul cu trompeta. Cântă de se des­chid florile în ghivecele floră­reselor. Aflu că a suflat prima dată la instrument în clasa I, pe când avea şapte ani. Aurel Manolache l-a învăţat cele dintâi acorduri. Le văd instrumentele peticite.

Pornesc cu toţii din nou în sunete de alămuri printre ieşenii înfriguraţi. Cântecul lor prevestea parcă frumoasele  sărbători. Tradiţia astfel transmisă ne-a schimbat ziua tuturor. M-a făcut şi pe mine să mă bucur pentru o zi luminoasă. Şi nu numai eu, ci toţi cei care au întâlnit-o prin drumul sinuos al vieţii la Iaşi: capra de la Valea Mare. Cea care joacă pe morcovi, pentru eternitate.