Fiesta: infruntarea dintre oameni si tauri

In fiecare an, la Pamplona, capitala provinciei spaniole Navarra, au loc celebrele de acum curse cu tauri. Posturile de televiziune din intreaga lume transmit imagini cu aceste curse, insa evenimentul in sine este mult mai complex. Infruntarea taurilor pe strazile orasului reprezinta doar o parte din Fiesta de San Fermin, e drept, cea mai spectaculoasa, iar istoria acestei sarbatori isi are originile inca din vremuri medievale.

Prima sarbatoare a avut loc la 7 iulie 1591 si, cu siguranta, pe atunci Pamplona nu era invadata de turisti precum este astazi. Fermin, fiul guvernatorului Pamplonei, pentru ca se crestinase si propovaduia Evanghelia, a fost inchis si decapitat. Nimeni nu stie exact cand a devenit Fermin patronul Navarrei si Pamplonei, dar prima fiesta inchinata lui a fost stabilita in 1591. Se spune ca "El Encierro", cum este numita de localnici cursa cu tauri, era aventura celor mai indrazneti dintre localnici, putini la numar, care isi riscau viata in semn de recunostinta pentru patronul religios al provinciei. Ea a inceput in 1911, si de atunci si-au pierdut viata in aceasta infruntare 14 oameni.

Imaginile pe care le vedem astazi sunt amuzante si, adesea, socante, atunci cand oamenii sunt pur si simplu rostogoliti de copitele taurilor sau impunsi de coarnele acestora. Insa cei mai experimentati dintre alergatori stiu ca exista o tehnica anume de care tin seama pentru a scapa nevatamati. Astfel ca, cei mai multi dintre cei "intepati" de tauri sunt de fapt turistii straini, care invadeaza pur si simplu orasul in aceasta perioada.

Cursa are loc in orasul vechi si incepe pe Santo Domingo, o strada lunga si aflata in panta, probabil una dintre cele mai obositoare etape. Ea continua pe Estafeta si isi are punctul final in Plaza Toros, acolo unde se afla si corida. Sunt peste 800 de metri si durata cursei nu e mai mare de trei minute. In momentul cand taurii sunt lasati liberi pe strazi, un foc de arma este tras pentru a atrage atentia celor aflati pe traseu. Al doilea foc de arma urmeaza aproape imediat si anunta alergatorii ca toti taurii alearga deja.

TREI MINUTE DE GROAZA. Nimeni nu este obligat sa inceapa cursa chiar de la punctul de pornire. De altfel, putini sunt cei care indraznesc sa o faca. Cei mai multi isi gasesc un loc pe traseu si alearga disperati inca din momentul cand a fost tras primul foc de arma. In ochii lor se citeste cu usurinta groaza, iar mimica fetei ii tradeaza: in sfarsit, se intreaba cum au ajuns de fapt acolo si incearca sa scape cat mai repede. Tot acestia sunt primii care abandoneaza pentru ca au obosit, iar emotiile mari ii fac sa resimta oboseala accentuat.

A doua categorie a participantilor este formata din cei care de fapt nu alearga si care prefera sa se lipeasca de zidurile cladirilor in asteptarea taurilor. De cele mai multe ori acestia nu patesc nimic atata vreme cat taurii nu s-au separat intre ei in timpul cursei. Situatia se complica in momentul cand unul sau doi dintre tauri s-au separat de turma ori pentru ca au alunecat, ori pentru ca au ramas in urma gasind mai interesant sa ia in coarne ce se nimereste. Cei lipiti de ziduri sau catarati de ferestre devin atunci potentiale victime.

A treia categorie este cea a celor mai indrazneti dintre alergatori. Acestia, glumind intre ei, asteapta taurii sa-i ajunga din urma si nu alearga decat in momentul cand doar cativa metri ii separa de animale. Cei mai multi sunt localnici, nu turisti, au aproximativ 40 de ani si intelegi cu usurinta ca au experienta multor curse deja. De obicei, se fuge pe margini, insa la fiecare cursa exista cate un kamikaze care se nimereste chiar in mijlocul turmei. In ceea ce-l priveste, 99% sunt sanse sa fie spitalizat cateva minute mai tarziu.

CORIDA, PUNCTUL FINAL AL CURSEI. Probabil ca cel mai placut sentiment il ai atunci cand reusesti sa ajungi in corida, iar in ceafa ta simti rasuflarea rece a animalelor. Strigatele de bucurie si admiratie ale spectatorilor care te asteapta iti dau un moment de satisfactie deosebita, iar oboseala trece de parca miile de spectatori ti-ar fi luat-o cu mana. Te simti precum Ricardo, portarul Portugaliei, aplaudat de un stadion intreg dupa ce a inscris un gol din lovitura de la 11 metri, calificand echipa in semifinalele campionatului european. Si chiar daca nu esti singur, ci inconjurat de cei care au reusit si ei sa ajunga la punctul final, nu te deranjeaza cu nimic faptul ca impartasesti acest sentiment cu ei. Dimpotriva, toata lumea aplauda, invingatorii se strang in brate, iar unii isi aprind cate o tigara prevazatori, incercand sa profite de minutele de glorie, dar sa se si relaxeze pentru ceea ce urmeaza.

Ce urmeaza? Ei bine, dupa cateva minute este eliberat in corida, in mijlocul alergatorilor, un pui de taur care cantareste cam... 300 de kg. Acesta trece nepasator printre participanti, luand in coarne tot ceea ce ii iese in cale. Insa loviturile lui nu sunt periculoase. Doar zgarieturi si vanatai iti lasa contactul cu el si, dupa ce te obisnuiesti cu prezenta lui, chiar devine amuzant sa o faci pe toreadorul in fata sa.

Dar puiul de taur, dupa cateva minute, are onoarea sa fie insotit in corida: in functie de cum se simt autoritatile in acea zi, unul sau doi tauri, care depasesc cu mult cele 300 de kg ale rudei lor mai mici, sunt lasati si ei liberi in mijlocul participantilor din corida. Ei bine, din acel moment fiecare cm de gard este din plin ocupat de participanti, iar daca te simti amenintat la un moment dat de prezenta vreunui el grande torro nu ai alta solutie decat sa fugi bezmetic sau faci saritura vietii tale: peste gard si peste cei care deja il ocupa. Ceea ce, fara indoiala, te poate califica la proba similara de la olimpiada.

Spectacolul dureaza cam jumatate de ora, cei prezenti fluiera si huiduie in draci atunci cand cineva este calcat in picioare sau impuns de tauri si se aplauda cand vreun nebun isi da tricoul jos si-l flutura in fata animalului indemnandu-l sa-l infrunte. O jumatate de ora care iti ramane pentru multa vreme in suflet.

POST SCRIPTUM

Toate acestea eu si prietenul meu, Sorin Verdes, le-am vazut si trait cu doar cateva zile in urma. M-am intors acasa insa doar cu o mica zgarietura pe piciorul drept, obtinuta dupa ce am sarit gardul coridei. Un taur venea catre mine - cum altfel decat amenintator! - si nu m-a descurajat faptul ca trebuia sa fac saritura descrisa mai sus. Insa, ceea ce m-a impresionat peste masura la "el encierro" a fost sentimentul de solidaritate dintre participanti. Pe cat e de periculoasa aceasta aventura, pe atat de mult te poti baza pe ajutorul necunoscutului de langa tine in momentul cand esti in dificultate. Intotdeauna exista o mana care te trage din fata pericolului sau niste oameni care incearca sa atraga taurul in directia lor atunci cand animalul te-a prins sau te raneste.

Va garantez ca n-am fost singurii romani de acolo. In timp ce alergam, am auzit vorbindu-se romaneste. "Acum ce facem?", isi intreba un tanar speriat prietenul. Voiam sa le raspund eu la intrebare - "fugiti cat puteti, fratilor" - , dar deja ma aflam departe. Din pacate, eu am fost unul dintre participantii care au format prima categorie. Data viitoare insa...