Locuri unde nu s-a întâmplat nimic

Vechi târg important al Moldovei, Murgeniul apare în primele însemnări istorice ca fiind o comunitate de oameni liberi (răzeşi) în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Peste secole, vechiul sat Murgeni a fost desfiinţat de boierul Alecu Sturza a cărui moşie era, şi astfel ia naştere târgul Murgeni în anul 1844. În târgul Murgeni au fost făcute importante descoperiri arheologice: ceramică, unelte din fier (topoare, sape, seceri), arme de luptă şi mai multe monede. În 1864, ţinuturile sunt reorganizate primind numele de judeţe. În urma acestei legi Murgeni formează o co­mu­nă care era în acelaşi timp reşedinţa subprefecturii târgului din judeţul Tutova. În anii 1921-1944 s-a adăugat mahalaua denumită Satul Nou. Peste zece ani s-au construit fabrica de lactate, centrul de vinificare, căminul cultural, liceul de cultură generală. Unele dintre acestea au mai rămas în picioare şi astăzi, iar altele au fost desfiinţate sau privatizate după căderea comunismului. În anul 2004, comuna Murgeni devine oraş. De ora­şul Murgeni aparţin astăzi mai multe sate care-l înconjoară.

Miros de acru şi lemn încins / Murgeniul lor, al părinţilor şi urmaşilor lor

Razele de soare molcome şi blânde, ce cu greu străpungeau cerul de opal dintr-o zi de vară târzie, le mângâia obrajii rumeni. De nimic nu le păsa. Se întinseseră toţi trei cât erau de lungi şi de laţi în mijlocul lanului de grâu, departe de micuţa comună care-i găzduia. Închiseră ochii. Acum erau pe malul mării, murdari de nisip din cap până-n picioare, acu’ erau în curtea bunicilor mozoliţi de dulceaţă pe la bot sau în pridvorul casei părinteşti. Un vânt uşor adia printre spicele de grâu, mângâindu-i-le şi unduindu-le într-o melodie numai de ei închipuită.  Un foşnet şi o linişte.

"Iar aţi rătăcit, măh, drumu’ spre casă? Hai daţi-i bice! Acas’ cu voi". Liniştea se sparge. Cerul nu mai e de opal, vântul nu mai adie, iar valurile mării şi bunica cu nuiaua în mână au înţepenit. Nici grâul nu mai e destul de mare cât să-i acopere. "Bună ziua dom’ profesor. Ne-am tras şi noi oleacă sufletu’, în drum… de la fermă… acasă", zice unu’ dintre ei buimac în timp ce se ridică şi se scutură de ţărână şi frunze uscate. "Acuş plecăm". "Hai, daţi-i drumu’", are ultimul cuvânt profesorul care se găsise tocmai atunci să-şi scurteze drumul către casă pe o potecă nevăzută din mijlocul lanului de grâu. Coborâră în oraş şi în câteva minute se pierdură printre navetiştii care tocmai veniseră cu trenul de la Bârlad, unde munceau. Era ora la care monotonia unui fost târg de provincie se spărgea, şi agitaţia reîncepea şi dura până la asfinţit, o dată cu întoarcerea vacilor de la păscut.

Toţi trei veniseră din Vaslui cu visuri de agro­nomie şi zootehnie în minţile lor de 17 ani, să-şi completeze studiile de specialitate în comuna Murgeni, unde se afla singurul liceu de agrono­mie din judeţ. Comunitatea "mur­gea­­nă" feminină  îi privise pe sub gene  şi le făcuse ochi dul­ci, în timp ce masculii "murgeni" autohtoni păleau şi deveneau nişte gloa­be ofilite în faţa farmecului celor trei crai ve­niţi din nord. Universul lor, ieşit dintr-o copi­lă­rie împărţită între capitala judeţului  şi cele câteva zeci de metri ai ograzilor bunicilor, începea să se maturizeze. Dincolo de căminul cultural, cinematograful unde se sărutau cu vreo fată, ferma de animale de dincolo de deal unde fă­ceau practica, sau liceul  de la intrarea  în târg, vizavi de Spitalul de Psihiatrie. Deşi o co­mu­nă mică, Murgeni avea ce alt loc din judeţ nu deţinea. Adică un Spital de Psihiatrie şi un li­ceu de agronomie, singurele cu specific din întreg judeţul. Şi mai avea şi o filatură, unde munceau aproape toate femeile locului.

DUPĂ ANI ŞI ANI….
După 20 de ani, la un simplu search pe Google, Murgeni e ca şi inexistent pe hartă. În afară de o mică istorioară din care afli că vechiul târg a devenit în 2004 oraş al judeţului Vaslui, că este o problemă cu canalizarea, că să­te­nii din Cârja, o suburbie arondată Murgeniului, trăiesc cu frica în sân pentru că ar putea fi luaţi de ape, că mare parte din ţigani au plecat în Franţa şi Spania la cerşit şi că piranda Portocala a fost răpită de un ţigan din Murgeni, ma­re lucru nu afli. De altfel, în Murgeniul de azi s-au schimbat mai toate, dar cam toate au rămas la fel.

ORAŞ HIBRID
Un cer lăptos, o lumină stranie şi un miros de lemn ars te conduc prin oraş. Adică atât cât ţine strada. Adică un kilometru, şi încă alte două străzi paralele. Una printre blocurile cenuşii şi pitice de numai trei etaje care stră­juiesc drumul principal, şi alta prin ţigănime. Te plimbi împleticit şi buimăcit printr-o suburbie a suburbiilor pe care nu poţi s-o defineşti. Dacă Murgeni ar fi fost un copil, ar fi fost un copil schi­lod, oprit din creştere, cu trei degete la o mână şi fără labele picioarelor, plimbat într-un scaun cu rotile. Dacă Murgeni ar fi fost o tânără fată, ar fi avut unghiile de la mâna stângă vopsite în roşu, iar cele de la mâna dreap­tă în negru. Bu­ze­le boite cu roşu aprins cu mult  peste conturul buzelor, şi şchioapă de un picior care i-a fost retezat. Un hibrid ne­reuşit de oraş, cu pretenţii de urbe tânără, spoit în galben aprins şi roz de toate nuanţele, unde minoritatea încă nu a devenit majoritate doar pentru că e mai mult plecată prin ţări străine la cerşit sau la furat. Cu schimbul, pe rând. Aici le este rău. Se plâng de diverse, de la alocaţiile copiilor până la roşiile necrescute pe care nu le-au sădit în curte şi luna care e rotundă.

"CINE V-A TRIMIS?"
Dacă ar putea s-ar plânge şi că potăile de pe uliţe umplute cu pietriş latră pe limba lor şi nu în ţigănească. "Cine v-a trimis?" e prima întrebare cu care suntem întâmpinaţi fix în mij­lo­cul ţigănimii, care nu se ştie unde începe şi nici unde se termină, pentru că în numai un minut te trezeşti înconjurat de puradei şi toate ma­mele şi bunicile aferente care urlă, strigă şi se dau în spectacol mai rău decât câinii care adulmecă urma de străin. Dacă e vreo întrebare pe lumea asta care mă enervează foarte tare, e asta: "Cine v-a trimis?". Mi-a fost adresată de la şefi de poliţie, de la directori de spitale până la oameni simpli de la ţară, dar suspicioşi, din Republica Moldova. Orice le-ai răspunde ori­cum nu te cred şi oricum ştiu ei mai bine cine şi de ce te-a trimis. "Nu ne-a trimis nimeni. Trebuia?" Pirandele tac, copiii urlă în continuare. Apoi iar iureş. "Alocaţii bre, să le mărească… să ne dea… să ne facă, că dacă n-aş avea zece copiii, m-aş duce, da’ aşa unde să mă duc că nu pot". "Da’ de muncit? Munceşte cineva?" "Unde să muncim, mânca-ţi-aş gura ta de peloponeză, că nu e nimic de lucru acilişea. Şi dacă ar fi mi-ar da câteva milioane. Păi nu mai bine mă duc în Spania, Franţa, Italia. Că acolo găsesc cu ce să-mi îmbrac copilaşii, mai găsesc o hăinuţă, mai îmi dă nişte bani, aşa…uite îl trimit p’ăsta mic în şlapi şi afară sunt 5 grade." "Vezi că vine criza acu’. Nu ştiu dacă mai umblă câinii cu covrigi în coadă aşa cum zici tu, prin Spania, Franţa , Italia". "Care criză, bre?" "Economică". "Adică ce ne face? " "Nu vă face nimic. Ne face la toţi". "Apăi să dea cu bomba, că asta a mai rămas să ne facă, să ne extermine pe toţi că şi aşa murim de sărăcie."

SOBELE DE LA BLOC
Cu criză fără criză Murgeni e oricum acelaşi. Un oraş născut probabil dintr-un orgoliu de primar, un oraş care a accesat astfel mai uşor nişte fonduri internaţionale, dar unde au crescut taxele şi impozitele. Nu e singurul oraş de acest fel, născut dintr-o sforţare a unei gravide care a născut sub o tarabă în piaţă printre murături un copil care s-a încăpăţânat să trăiască. Copilul ăla va mirosi toată viaţa a murături şi va păstra mirosul de varză toată viaţa lui. Aşa miroase azi Murgeniul. A acru. Şi a nimic. Doar serile răcoroase mai aduc un iz de lemn ars,  provenit de la focurile făcute prin casele şi apartamentele de la bloc. Căci, ca multe alte oraşe din ţară, orăşenii din Murgeni de la bloc se încălzesc tot la sobe. Numeri pe degete blocurile şi coşurile care fumegă de la fiecare dintre acestea, pentru că şi lemnele costă. "Fii atent că chică", se aude un strigăt de copil de undeva de printre blocuri, ce răzbate printre loviturile de tăiat de lemne. Miroase a lemn ars. Sobele s-au încins. Orăşenii locatari la bloc, au ieşit în parcare să spargă lemnele. Un copil de vreo 10 ani se luptă cu ditamai toporu’ şi ditamai grămada de lemne în timp ce alţi cinci se joacă fotbal. "Fii atent că chică". Şi n-a "chicat" pentru că a avut grijă. Nu e pri­ma dată când e trimis de ei lui să ia lemne din ma­gazie şi să taie câteva pentru a fi arse în so­bă în noaptea următoare. O face de atâta timp. De când are putere să ţină toporu’ în mână şi a înşeles cum se ţine pentru a nu-l scăpa pe picioare. Cu braţul de lemne urcă un etaj până acasă, iar fumul din sobă urcă furios către ieşire, iar Murgeniul capătă un miros de plăcut, cald, de acasă. Noaptea începe să înghită fumul cu care se confundă şi se pierde în ea. Totul amuţeşte în afară de birtul din centru unde se adună, şi înăuntru şi p’afară, oamenii veniţi din ţigănime pentru o sută de citirică, şi două sute de seminţe scuipate la bordură.

SPITALUL DE PSIHIATRIE
O casă fix în centrul Murgeniului, adică la stradă, costă undeva pe la 20.000 de euro. De vândut se mai găseşte cine să vândă. De cumpărat mai greu. Cine să cumpere? Ori nu-s bani, ori nu-i interes. Locul nu oferă nimic, iar ţiganii care mai fac un ban prin străinătăţuri nu se mută în centru. Îşi fac cocioabă, casă după legile lor, în ţigănimea lor.

Doctorii şi angajaţii de la Spitalul de Psihiatrie Murgeni stau în marea lor majoritate în Murgeni. Fie au cumpărat, fie au închiriat. După posibilităţi. Nu sunt "murgeni", sunt veniţi de la Vaslui sau Bârlad, sau alte colţuri ale Vasluiului. Dar s-au obişnuit. De ani buni. De când Murgeni nu era oraş, filatura nu se desfiinţase, trenurile cu navetişti încă mai aveau curse cu Bârladul, pe deal mai era cultură de grâu, primăria nu era toată o sticlă străvezie, iar ţiganii nu-şi apropiaseră limita. Spitalul de Psihiatrie din Murgeni  e ca un fel de continuitate a firescului în acest loc în care nimic nu se întâmplă. Schizofrenia sub diversele ei forme mai grave sau mai uşoare, acute sau cronice, lucrează mereu. Indiferent de regimuri politice. Nu-i pasă că acu’ e campanie, şi centrul Murgeniului e plin de diverşi candidaţi care zâmbesc din afişe, ba întinzând o mână către electorat, ba cu o privire tâmpă. Ea îşi face treaba fără să ţină cont de culoarea politică, rasă sau vârstă, bani sau educaţie. "Nu există cauze. Adică neapărat pe care să le numim. Cum ar fi: da, a ajuns schizofrenic, pentru că a avut probleme cu banii, sau nu avea servici sau mai ştiu io ce. Schizofrenia are un fond, care poate să fie latent şi izbucneşte o dată. E clar că o traumă, sau un şoc o declan­şea­ză. Şi dacă nu se ţine de tratament, respectivului individ i se agravează boala. Iar oamenii în general nu se ţin de tratament. Fie pentru că nu au bani, fie pentru că nu vor, şi nici familiile nu au grijă. Nici când criza e acută, familiile nu se prea grăbesc să-şi interneze bolnavii. Din ruşine, majoritatea. Ce am observat însă în anii de când sunt aici e că ţiganii au mai multă grijă de bolnavii lor decât românii", spunea doctor Oţel, directoarea spitalului. Una este ţiganca Păsărica, care  s-a internat la un moment dat pentru schizofrenie acută. S-a tratat, a plecat. Şi revine, însoţită de familie ori de câte ori face criză. Cu conştiinciozitate. "Sunt mulţi români care nu fac aşa, şi ajungem să mergem să-i luăm cu salvarea de acasă". În spital, toate cele 115  paturi sunt ocupate.

SCHIZOFRENIA, BOALĂ GREA
Uşa unui salon unde sunt internaţi bărbaţi se deschide. Tendinţa celor opt bărbaţi este să se ridice din pat şi să salute. Au peste 60 de ani. Au privirea goală. Vezi prin ei ca printr-o foaie de calc. Nici nu ştii ce să-i întrebi. Ce să întrebi un om pe care nici nu-l vezi, iar el pe tine nici atât? Din ultimul pat din dreapta se ridică un bărbat şi începe să cânte fluturându-şi mâinile prin aer, exact cum făcea odinioară în formaţia de muzică populară unde era prim solist, pe scena de la Cântarea României. " Bună seara dragii mei (şaidiradirara)/ Fete mândre şi flăcăi (şaidiradirara)/ Şi-am venit cu voie bună (şaidiradirara)". Între timp schizofrenia i s-a dec­lan­şat şi a ajuns bolnav permanent al spitalului şi s-a internat şi soţia sa pentru aceeaşi boală: schizofrenie. "E clar că o traumă comună i-a adus aici. Dar foarte rar poţi să afli exact ce s-a întâmplat. Fie pentru că ei refuză să vorbească, fie pentru că momentele de luciditate sunt din ce în ce mai rare. Dar aşa cum îl vedeţi acum calm şi vesel, în două secunde poate să aibă o criză şi se transformă şi poate să-ţi înfigă ce are la îndemână în spate sau în gât. S-a întâmplat o dată când a vrut să atace unul dintre asistenţi". Într-un alt salon sunt internaţi doi fraţi. Nu vorbesc cu nimeni. Nici măcar între ei. Trăiesc în universul lor limitat, în care cu siguranţă şi-au creat propria lume în care sunt feriţi de relele pe care le neagă şi care oricum fac parte din alte lumi, dar nu a lor. Nu ştie nimeni de ce au ajuns aici şi aşa. În acelaşi salon este un alt personaj. Pentru orice mic bine i-l faci, sau pentru orice pastilă sau bomboană primeşte de la asistente sau medici îşi oferă casa şi pămân­tul. Fost fotbalist de Divizia A, se crede de viţă de neam nobil şi proprietar al mai multor bogăţii. Tatăl, un moşneguţ îndoit de vremuri şi necazuri îl vizitează în mod frecvent, sufe­rind că rolurile ar fi trebuit să fie inversate. Spi­ta­lul din Murgeni nu a avut niciodată mai pu­ţin de 115 paturi ocupate cu bolnavi. "Mai mulţi da, dar mai puţini nu. Niciodată. În ultimul timp numărul bolnavilor oricum a crescut. Poate din cauza grijilor zilnice, a sărăciei…Mai întâi o nevroză, apoi…Apoi se ajunge aici. Îi tratăm, le dăm medicamente, apoi îi trimitem familiilor." Dar nu se termină niciodată. Schizofrenia nu se tratează niciodată. Se poate ameliora, dar niciodată vindeca. Mulţi dintre ei sunt refuzaţi de familie sau nu se pot adapta, pentru că în multe cazuri ei sunt izolaţi de restul familiei. Şi peste 2-3 zile de când părăsesc spitalul, poliţia sau familia îi aduc înapoi. Spitalul este "acasă" pentru ei.

La doi paşi de Spitalul de Psihiatrie, gard în gard cu poliţia, sunt Parchetul şi Judecătoria. Două într-una. Adică două într-un singur sediu, la pa­chet. Iar pe ferestrele Parchetului, larg des­chise, răzbate Strauss cu ale sale valuri ale Dunării de prin toate cotloanele instituţiei care împarte dreptatea. Judecători şi procurori şi-au dat mâna dreptăţii peste justiţia oarbă, de ziua de naştere a prim-procurorului şi au încins un vals printre dosare, robe şi expertize. Petrecerea n-a ţinut mult, lui Strauss i s-a luat maul, invitaţii s-au împrăştiat, doar Copilul Minune se vaită obosit într-o boxă de la buticul de vizavi, în timp ce un nene cărunt se încăpăţânează de vreo două zile să escaladeze stâlpii de iluminat, fără vreo măsură de siguranţă, pentru a repara un nu ştiu ce care nu-i dă de cap. Restul…. e tăcere.