Paştele, acasă la Mama Oara

Unde să mergi de Paşte, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu? La Mitropolie, să te dea la televiozor odată cu slujba de-nviere, la biserică-n oraş, să te vadă lumea, la mănăstire, să-ţi compari maşina cu jeepurile din parcare sau pe vârful muntelui, unde stelele sunt atât de aproape, încât poţi lua Lumină direct de la ele?

La Diham. Cabana Diham. Vineri noapea, pe drumul din Predeal spre Cabana Diham zăpada era până la genunchi, iar urşii, lupii şi vulpile se plimabau în voie prin rezervaţia naturală, dar a meritat urcarea de două ore până la cabană la Mama Oara, unde în toiul nopţii vorbeşte doar liniştea, astfel ca munţii să-ţi poată asculta în tihnă gândurile. Cabana a ars până-n temelii pe 2 decembrie 2002, iar acum a primit "prenumele” Phoenix, pentru că a renăscut din propria-i cenuşă. "Pompierii au avut bunăvoinţă că au venit până aici, dar probabil aşa o fi fost să fie, să nu mai alegem nimic, Foarte mulţi turişti ne-au ajutat, oameni de munte, iar toată lumea a fost de partea noastră. După ce a ars am făcut două cămăruţe şi-o săliţă mică de mese din resturile care ne-au mai rămas şi-acolo-am stat doi ani jumătate, până când am făcut parterul şui sala de mese, apoi cămăruţă cu cămăruţă”, povesteşte cabaniera de la Diham, numită de turişti Mama Oara, pentru că le-a fost ca o mamă de la munte multor generaţii. Cabana de astăzi nu mai seamănă cu cea ridicată în 1934, însă noua clădire a fost construită pe locul celei vechi, fiind folosite chiar şi resturile clădirii incendiate. "Parterul este ridicat pe scheletul fostei cabane. În primii ani primeam turiştii acolo, în cămăruţele pe care le-am ridicat imediat, în fostul grajd, pe care l-am putut elibăra foarte uşor. Ei ne aduceau zahăr, pâine, fiecare ne ajuta cu ce putea. A fost atâta omenie, înct nici nu mi-am putut închipui că poate exista în poporul acesta. Am primit foarte multă dragoste din partea tuturor”, mai spune Mama Oara, cabanieră din anul 1966, venită la Diham cu soţul său, 'nea Gigi, în 1979. Timp de 15 ani, Mama Oara a fost cabanieră la Omu, Caraiman şi Babele, iar multe generaţii de oameni de munte au fost îndrumate de ea şi de soţul ei, mai ales pentru că în acele vremuri mu exista un serviciu Salvamont sau Jandarmerie montană, ci doar oameni de munte care formau alţi oameni de munte. "cabanierii ajutau turişii, îi îndrumau, îi scăpau de la moarte uneori, în funcţie de problemele sau accidentele pe care le aveau. Prin Caraiman, prin Omu şi babele am avut foarte multe peripeţii”, mai spune cabaniera. Există şi o carte despre aceşti eroi ai înălţimilor, "Omul şi muntele”, scrisă de  Ion Preda, pe care puţini din puştii de astăzi ar citi-o.

Mama Oara suferă acum, pentru că turismul s-a schimbat în ultimii ani. "Parcă sunt mai puţini oameni de munte, nu ştiu din ce cauză. Totă "vechiturile” vin, tineretul mai puţin. Poate şi pentru că nici nu mai e cineva care să-i îndrume. Înainte erau profesorii din şcoli, ghizii montani, care acum nu mai există”, mai spune cabaniera.

Învierea la Cabana Diham Phoenix a fost sărbătorită în cântec şi veselie la troiţa ridicată în amintirea fostului cabanier, 'nea Gigi, care a murit acum şapte ani, cu inima zdrobită de pierderea cabanei mistuite de flăcări. De acolo s-a luat lumină, din inima muntelui şi a unei iubiri de o viaţă.

În timp ce Mama Oara şi prietenii apropiaţi cântau la troiţă, puţinii turişti din cabană petreceau în grupuri mici, închişi în camere, fără chitară, fără foc de tabără, fără jocurile nebuneşti ale frumoşilor tineri de altă dată. Printre puţinii oaspeţi de Paşte de la Diham au fost cinci studenţi francezi care, spre deosebire de mulţi români, au înţeles foarte repede ce înseamnă muntele la noi şi au ştiut să se bucure de toată frumuseţea lui, chiar dacă era prima oară când vedeau Bucegii. Ar fi vrut să urce la Mălăieşti, dar nu erau echipaţi corespunzător şi nici nu aveau experienţă, deci au urcat mai întâi la Izvoare, apoi au înnoptat la Diham. Nu veniseră să mănânce româneşte, aşa cum fac cei mai mulţi turişti străini ajunşi în România sau cum sunt sfătuiţi să facă, ci să vadă cât mai multe locuri frumoase, să experimenteze lucruri noi, pe care nu le-ar putea face în alte părţi. Au fost surprinşi să vadă la tot pasul urme proaspete de urs, de lup sau de vulpe în zăpadă, mergând prin pădure, în ziua de Paşte, spre Gura Diham, dar nu au renunţat la drumeţie pentru nimic în lume. Ba chiar s-au încumetat să-şi ia în sticle apă de izvor, spunând că este cea mai bună apă pe care-au băut-o vreodată. Asta după ce au ciocnit pentru prima dată ouă roşii primite la plecare de la Mama Oara, la Diham.

Coborârea în civilizaţie a echivalat cu întoarcerea în păcat. Cabana Gura Diham e un fel de graniţă între Rai şi Infern, un fel de purgatoriu unde ajung şi oamenii de sus şi cei de jos fără să se observe foarte bine deosebirile dintre ei, dar după ce faci câţiva paşi pe drumul care pleacă de la cabană spre Buşteni, se dezlănţuie iadul: peisaj cu manelişti şi grătare, maşini şi praf! Tot românu' paşte fericit iarba verde de acasă, cu maneaua la purtător. În urma lor rămân tone de gunoaie lăsate în voia Domnului, că poate s-or găsi nişte iubitori de munte care să cureţe.