Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Fiuu, pleosc”! Combinația de ciment cu apă se întinde ca un găinaț mare de la creștet și până la ureche. A picat de pe la etajul 5, acolo se lucrează. Pasta gri se scurge spre ceafă, meseriașul râde: „Hăăă. Bine că n-a fost piatră!”. Apuci să deschizi gura să-l lămurești pe „maestru” că ești în ordine, nu poți să articulezi vreun cuvânt. De sus îți intră în gură bucăți de polistiren aduse de vânt. Te întorci brusc să nu intre „materialu’” în ochi și nu mai poți de durere: clapeta de la scara schelei ți-a picat pe picior. Dacă mai făceai un pas, călcai pe un cui mare care lucește brun printre resturi.
Să lucrezi ca salahor pe schelă, la o reabilitare de bloc, e o combinație de aventură, adrenalină și educație fizică. Cum meseria e atât de grea, deficitul pe piața muncii în construcții, în România, a ajuns conform ultimelor studii la sute de mii de posturi.
Dimineața începe la poalele blocului cu un fâsâit. Se deschid dozele de energizant sau PET-urile cu licori cofeinizate. Vremea cafelei a trecut de mult, munca începe cu o țigară în colțul gurii și un gât din acel lichid care miroase a gumă Turbo sau a sirop de tuse. Ochii lucesc și calculează colțurile și îmbinările din dosul schelelor. Ăștia sunt meseriașii. Salahorii sunt deja voioși: au damf și găleți pe care le umplu ochiometric: o parte apă, o parte C.M 125. Amestecă și pregătesc materialul să-l urce până, hăt, la etajul opt. Vreo 30 de metri înălțime cuceriți cu funia. „Dă-o, bă, dracu. Băăăă”, urlă un meseriaș la un salahor care a uitat să aducă niște scule. Ierarhia pe schelă și în jurul ei e bine conturată. Urletul îl pune pe fugă pe amărâtul de greșise și trezește jumătate de scara unu. Pe geamul de la parter se vede o față cârpită de somn. Pare că bodogăne ceva, n-are tupeu să deschidă fereastra. E prea mare riscul de a se umple de praf, resturi și iz de mahoarcă. „Ce ne-o mai blestema. Ce ne-o mai înjura”, e amuzat unul din meseriași. De mult nu mai pune la suflet blestemele locatarilor. Nici când e înjurat de mama, sfinți și parastase după ce trage cu ochiul la țâțele ăleia de umblă prin casă, pe jumate despuiată, la etajul 3.
Unul câte unul, muncitorii dispar pe scările înguste care urcă pe schele. Nu-s cinci minute de când a plecat și un puști e ca maimuța sub streașina blocului. Dă cu adeziv pe peretele abia cioplit cu ciocanul. Între schelă și beton e o deschizătură cât să încapă fix un om mai mare, puștiul schilav ar pica până la etajul trei, abia acolo un balcon îngustează hăul.
„Așa am pățit eu. Nu avusesem niciodată nimic. Nici cu ciocanul nu mă lovisem. Dar așa a fost să fie în ziua aia, nu știu ce m-a apucat. M-am băgat să mă uit pe telefon, coboram să mă duc la masă. În loc să ajung să îmi mănânc prânzul, m-am trezit la spital. Am căzut între bloc și schele vreo patru etaje”. Florin e născut în ’96 și își aduce aminte de pățanie cu zâmbet pe buze, parcă povestește că a ieșit la un șpriț cu prietenii. Lângă el un tovarăș behăie: „Să-l vedeți, e plin de șuruburi în el”. Puștiul privește simplu lucrurile: „Așa a fost să fie. Că nu obișnuiam să stau pe telefon, pe schelă, nu știu ce m-a apucat în ziua aia”, ridică din umeri salahorul.
Acum, puștiul e la munca de jos: e la parter, ridică găleți cu pasta cenușie care le trebuie meșterilor cocoțați până la etajul opt: „Nu îți trebuie prea multă școală să faci asta. Ăsta, colegu’, face amestecul, eu ridic găleata cu amestec până la meșteri”. O greutate trimisă la etaj înseamnă pe puțin 25 de kile ridicate cu coarda pe scripete. Pe zi, Florin duce zeci de găleți, recordul lui e de vreo 11 paleți de ciment înmuiați cu apă, mutați de la parter în sus. Cam spre tonă, la un calcul simplu. Când dai noroc cu omul riști să îți zgârii palmele de la mâna lui bătucită.
ITM-ul cu jandarmii, salahorii cu gălețile
Cristi are partea lui de bloc și coardă. Când îl vezi, zici că e unul obișnuit, dar salahorul ridică de la parter la etajul de unde începe cerul cam vreo 180 de găleți cu mortar. Zilnic. Asta e treaba lui, e mulțumit. Până la prânz – când echipa taie peste polistirenul expandat roșia și mezelul ieftin luat de la magazinul din colț – omul tot trage găleți. „Școala? Liceul și atât. Pe urmă m-am luat cu munca, nu am avut bani”, zice Cristi. E mulțumit cu ce face, crede că mai mult nu avea de unde. Mai ales că-i vede pe ceilalți: un coleg tocmai ce a fost dat afară. Ăsta îl prinsese pe Dumnezeu de picior după ce jumate de viață stătuse prin pârnaie după un omor. A muncit omul la reabilitări de blocuri, până când a dat iar damblaua în el. Cică strânsese ceva bani, s-a pus pe chef. Și a lăsat echipa la greu, taman când muncitorii trebuiau să spargă fațada veche a blocului la care lucrează. Muncă grea, cu ciocanul. Patronul l-a așteptat cât l-a așteptat, pe urmă l-a dat afară. Cristi se mai uită mai departe, spre colțul celălalt al blocului. Acolo e pericolul, crede un tovarăș: vreo șapte egipteni sporovăiesc în limba lor și tencuiesc în viteză ce e stricat. „Mai sunt și nepalezii, indienii, ceilalți. Nepalezii sunt foarte buni, la locul lor, muncesc în draci. O să ia pâinea la români”, se scarpină pe sub casca de protecție unul din trupa lui Cristi.
Șeful muncitorilor care își rup spinarea pe și sub schelele de construcții e unul mătăhălos, citit și obișnuit cu sectorul. Lucrarea pe care o are acum e luată la subcontractare. „Așa e piața asta. În București sunt câteva firme care câștigă. Ei câștigă contractele, ni le dau nouă pe urmă. Noi muncim de ne apucă bâțul. Și avem probleme, uite, eu am o datorie de șase miliarde de lei (vechi n.n). Adunată din toate – impozite, dările pentru angajați. Cât mă costă? Cam 2.000 de lei pe cap de muncitor. La dările astea se adaugă carburantul și cazarea oamenilor. Că, pe lângă taxe, mai e și această belea cu resursa umană. Trebuie să găsești și să aduci oameni din țară. Nimeni nu mai vrea să se bage în meseria asta. Iar tu, ca patron, când tragi linie e…linie!”, povestește șeful. Despre greutatea muncii, omul dă din mână a lehamite: și el e pățit! La un bloc mai înalt, a mers să vadă ce au lucrat oamenii. Un picior pus aiurea a însemnat o cădere în gol de vreo trei etaje. „Am avut noroc că pe la patru (etajul n.n) am reușit să prind o balustradă cu mâna. Am rămas acolo, dar mâna nu”, rânjește șeful. A avut vreo trei fracturi, mai ține și acum șuruburi în os.
„Șefu’ n-are «arfe» în cap”, zic muncitorii despre patron. Ăsta, zi de zi e la șantier, câteodată mai pune și mâna. Pe vreo găleată, pe vreo mistrie. La prânz se așează pe găleată lângă oamenii lui, râde cu ei împărțind roșia sau ceapa. Așa că muncitorii, măcar de obraz, trag tare la fațadă. „Asta cu reabilitarea e cea mai a dracu’” – zice un alt muncitor, Radu, – „e finisaj exterior. La construcții ai legat fieru’, nu mai vede nimeni, amin! Ai luat banu’ și ai plecat. Da aici…vine inginerul ăla de la firmă (societatea care a câștigat contractul și, apoi, l-a subînchiriat n.n) și începe: «aici ai tăiat strâmb, aici n-ai pus aia, aici n-ai făcut ailaltă»”.
Șeful îl completează cu rânjet pe chip: „noi suntem cei mai expuși. Acu’ te pomenești cu ăia de la ITM. Vezi cum apare echipa de inspectori și două dube de jandarmi. Cum de ce jandarmi? Cu ăștia, mai ales cu salahorii, nu te pui. Ăia le arată legitimația, ăștia le dau cu gălețile în cap. S-a mai întâmplat. D-aia vin inspectorii cu cel puțin două dube de Jandarmerie”.
De la bâlci la „meseriaș” în construcții
Radu are 33 de ani, e nou în construcții. A nimerit în branșa asta direct de la bâlci. „Am terminat liceul și am plecat afară. Prima dataă în Olanda. Pe urmă în Franța. Acolo am lucrat la niște foreni, așa li se zice, țigani de-ai lor. Aveau un parc de distracții, d-ăsta ambulant. Munceam de la zece dimineața la două dimineața. Câștigam mult, ăia învârteau milioane de euro. Până când m-am lăsat dus cu vorba și am intrat la construcții”. Un prieten de-ai lui Radu l-a chemat în Anglia, l-a vrăjit cu sume mari pe care muncitorii în construcții le câștigau acolo. După ce a lăsat bâlciul francezilor, Radu a ajuns în Regatul Unit fără boabă de pricepere: „Mi-au pus picamerul în mână, a sărit ăla singur. Cu mașina de tăiat gresie, mi-am tăiat mâna”. Încet, omul a învățat. A strâns bani de o casă, s-a întors în România. Acum e meșter pe schelă. Nu i se pare o nebunie când vede oamenii ca furnicile de la etajul 25: „că am lucrat și la înălțimea aia, de mâncai o pâine până ajungeai jos”.
Înainte de a se urca pe podinile legate de betonul blocurilor, Radu se asigură că e totul în regulă: se urcă la cea mai de sus schelă și începe să o hâțâne. „Dacă se bălăngăne, nu se lucrează. Dacă e să pic cu ea?...Asta e!”, râde muncitorul în pantaloni scurți, maiou și cu cască de protecție. Zvârle un bocanc cu bombeu de fier într-un picior de schelă: „Bang!”. „Merge”, dă avizul Radu și se strecoară pe primul chepeng – o trapă pe care ajungi pe podină. Podinile sunt legate una de alta cu șuruburi, par trainice. Doar că, dacă ești supraponderal, nu prea încapi pe trapă. Toți muncitorii din echipă par „fit”, mai ales când vezi ușurința cu care urcă.
Deasupra e Flaviu, are 44 de ani, fără școală. Taie la niște „scârțâitoare”, lipește polistirenul peste mixtura de ciment întinsă cu mistria. Cad bucăți de spărtură – ce a mai rămas pe schelă după ce muncitorii au spart la mână fațada veche – pute amar de la un adeziv înșirat pe perete, „să facă priză mai bună materialul”. Bubuie o fereastră, o bucată, pare ciot de cărămidă, de n-a spart geamul. „Fleoșc!” – pică adeziv peste oblonul ăluia de la trei și peste casca unui meșter. „Nea Vasile! Bre! Dă, bre, mai ușor. Că trece și timpul”, țipă unul cocoțat mai sus. Lângă tine, Nea Vasile – a bătut 60 de ani – face mutre. El e „maestru”, cum să îi dea lecții un martalog de dooj’ de ani?
„Lumea ne vede ca pe ultimii oameni”
Pe pasarelă mai vezi alți doi „maeștri” cum se pleacă peste balustrade și saltă gălețile grele cât un copil gras de parcă ar ridica vată. Te miri cum nu cad sau cum rezistă să nu fie trași în gol de greutate. Nu ai timp să admire prea mult faza, parcă se clatină schela. Te ții de prima bară precum pisica, cu degetele răsfirate, nu e nimic, a mai sosit un „transport“ de mortar. O bucată de metal parcă îți intră în picior prin talpa pantofului, Radu râde: „Dacă nu te echipezi cum trebuie, așa se întâmplă”. Chiar dacă e pe jumate gol, omul nu are probleme: știe cum să calce, cum să se ferească de ce pică și, în plus, nu mai simte așa tare căldura: „Când e arșiță sus, noi suntem ca cămilele. Cămile d-alea de etaju’ zece”. Termometrul arată bine – sunt abia 29 de grade, dar pe schelă se simte ca și cum ai fi în mijlocul unui drum prăfuit. „Hă, hă, să vedeți cum e la cod roșu. Bei și apa țâșnește din tine. În timpul ăsta trebuie să tragi la ciment sau să termini de pus plăcile pe perete. Și vine o dogoare din beton, te arde și aia”.
La următorul etaj, unul își aduce aminte de cum a căzut un tovarăș în puțul liftului. A trecut peste gol pe o scândură. „N-a fost atent, aia e. A murit. La o săptămână a căzut și fra-su. Ăsta a scăpat, da’, cică, e paralizat”, zice băiatul în tricou verde cu Chicago Bulls, care ascultă manele pe un telefon înfipt în buzunarul de la spate al pantalonilor pătați. Bocancii lui sunt albi de var, mâinile negre de praf. Radu nu ia în seamă că nici murdăria, nici protestele unuia care se vaită că i-a picat bucată de fațadă pe oblon. „Lumea ne vede ca pe ultimii oameni. Dar trebuie să știi să te cobori și la omul de sus, și la omul de jos”, filozofează muncitorul. Nu știi dacă se referă la etaje sau altceva, omul se apucă de controlat diblurile înfipte în betonul vechi al blocului. Și ceilalți trag la „ustensile”, doar unul mai apucă să sufle: „pentru nici 5.000 pe lună ca salahor...cine dracu se bagă...de banii ăștia ce pui pe masă?”
Citește pe Antena3.ro
