Roman-foileton: Paişpe (22)

Bine că e noapte. Nu pândeşte nimeni de după garduri. O arestare îi scoală pe moşnegi de pe după sobe, întoarce babele de la slujbă, le scoate pe fumei la porţi. Copiii încep să se joace de-a arestatul. Tot satul ştie. Dar măcar să nu mă vadă când plec.

Milică şi berbecuţul încă nu au găsit o maşină. Nu-i văd, însă ştiu că sunt acolo, în prelungirea dungilor de fosfor care înţeapă întunericul ici şi colo, după cum se plimbă ei pe şosea. Colonelul Cuza mă lasă lângă poartă, în curtea postului de poliţie şi iese în stradă. Da, se cunoaşte că e ofiţer superior. Tablagiii ăştia se învârt de un sfert de oră pe şosea şi n-au reuşit să oprească o maşină, nu-s în stare de nimic, nici ocazia nu vine la tablagiu, dar cum a ieşit el, uite, a şi apărut una de după curbă.

Maşina opreşte în faţa mea, la poartă, sub pălăria de lumină a becului de pe stâlp. La volan e o femeie tânără, cu un coc uriaş. În drepta ei doarme o fetiţă în uniformă de şcoală, nu e mai mare de clasa întâi. Colonelul se apleacă la geam şi vorbeşte ceva cu femeia. Le face semn lui Milică şi celuilalt să mă bage în maşină. Deschid singur poarta şi îi aştept să vină să mă ia. Mă duc la maşină fiecare de o mână, de-a toarta. Ce să zic, parcă-s mireasa către altar. Mă aplec singur şi mă aşez în spate. Oiţă se pune în dreapta, Milică în stânga. Stau ghemuit, cu diplomatul în braţe, ca să nu ni se atingă genunchii.

Apare şi şeful de post şi îi dă lui Milică, prin geamul lăsat în jos, o hârtie împăturită, probabil ordinul de serviciu, două bastoane de cauciuc şi o pereche de cătuşe.

– Puneţi-i cătuşele! Ştiţi ce aveţi de făcut. Să nu auzim de vreo bucurie, s-a înţeles? Gata, valea, că vă prinde dimineaţa! – ordonă colonelul Cuza. Şi se urcă în maşina lui. Dar nu întoarce s-o ia spre Iaşi, ci se duce tot înainte spre Răducăneni, se tot duce, ducă-se dracului.

Şeful de post se întoarce cu spatele. Milică pune între noi cătuşele şi bastoanele. Mă apucă de încheietură şi mă strânge tare. Vrea să mă încurajeze sau îmi transmite compasiunea lui în felul ăsta mut şi rebel, contra ordinului primit de la colonel. Apoi tuşeşte scurt şi, de parcă ăsta ar fi semnul ştiut de toţi şoferii care iau la ocazie arestaţi sub escortă, femeia începe să se agite la volan, răsuceşte cheia înainte şi înapoi, apasă pe pedale, trage de volan, se lasă pe spate, dă din coate şi deodată maşina veche, cu banchete giorsăite şi cu plafonul spart pe dinăuntru, se urneşte cu un hârâit amplu, de motor bătrân.

Închid ochii. Simt prin pleoape cele câteva lumini de la stâlpii de pe marginea drumului, apoi întunericul din mine se contopeşte cu întunericul de afară şi mă las tras înăuntru, în mine, de spiralele albe care mi se învârt pe sub pleoape. Nu trebuie să deschid ochii ca să ştiu unde suntem. Am mers de atâtea ori pe drumul ăsta, îi ştiu după gropi, după curbe, după înclinări. Am trecut de Lutărie, acum ar trebui să se vadă peste Prut luminile din Basarabia. Acum ne aplecăm toţi în dreapta, la Căcăreze, ne hurducăm la Iazuri, intrăm în curba mare de la podul Covasnei.

– Nu-l cheamă Cuza, îl aud pe Milică vorbind ca pentru el. Îl cheamă Guza. Da’ se dă el mare.

– Da, da, râde Blăniţă, din stânga mea. Alexandru Guza. Toţi îl poreclim Guzanu. Dar, aş zice eu, porecla asta se potriveşte mai mult cu sufletul lui decât cu numele. Milică, ai auzit ce a făcut săptămâna trecută la inspecţie la Răducăneni?

Milică nu apucă să răspundă.

– Stai! Opreşte! – strigă el la femeie. Opreşte!

O maşină a trecut vâjâind pe lângă noi şi s-a pus de-a latul şoselei chiar la intrarea pe pod.

– Doamne!, strigă femeia speriată şi trage pe dreapta în scurt, pe câţiva metri.

Din maşina care ne-a tăiat calea coboară două siluete şi vin spre noi cu capetele aplecate înainte, cu mâinile la frunte. După câţiva paşi în lumina farurilor lăsate pe faza lungă, îi recunosc pe şeful de post şi pe Costică. Strâng diplomatul în braţe, îmi apăs fruntea pe încuietorile reci şi îmi împing pieptul în pereţii lui de tablă acoperită cu muşama ca să nu-mi sară inima. Bineînţeles, după ce am plecat noi de la post a venit altă notă telefonică de la judeţ cu ordin să fiu eliberat. La loc comanda! Cum m-au reţinut prin telefon, tot aşa îmi şi dau drumul. Şi ăştia doi au gonit după noi ca să ne întoarcă imediat din drum, să nu ne mai ducem degeaba la Iaşi. Sunt şi ei bucuroşi de întorsătura asta, cel puţin Costică, pe care îl văd cum se apropie râzând, îmbrăcat în aur şi lumină ca un înger.

– Milică, ia dă-te jos! Gata! – strigă Costică, trăgând de portieră.

Îmi trec diplomatul de pe genunchi în dreapta, mă pregătesc să cobor. Întâi Milică, apoi eu. Coborâm toţi trei şi ne întoarcem la Costuleni cu maşina şefului de post. Da, da. Şi pe urmă, că tot se duce la Răducăneni, la pândă, în drum mă lasă şi pe mine acasă, în Cozia. Nu trebuie să mă ducă chiar până la poartă. De la biserică mă duc şi singur. Îi mulţumesc femeii, sărumâna, să ne iertaţi deranjul…

Dau să cobor şi eu după Milică, dar Costică mă împinge la loc cu umărul şi se trânteşte lângă mine pe banchetă.

– Merg eu în locul lui Mili. Nu-i treaba lui Guzanu cum ne organizăm noi. Te duc eu la Iaşi. Până acolo să-mi termini de zis întâmplarea cu securistul ăla. Cum adică, bre, Dorel ăla al tău chiar i-a dat două palme la securistul ăla? Jap, jap?

Citiţi:  Roman-foileton: Paişpe (17), Paişpe (18), Paişpe (19), Paişpe (20), Paişpe (21)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe