Romania, epicentrul tradarii si turnatoriei

Celebrul disident Liviu Turcu analizeaza premisele, formele de manifestare si efectele olaborationismului in cei 50 de ani de comunism. De ce si cum si-au tradat tara sute de mii de romani in favoarea rusilor? Pana unde s-a intins cancerul turnatoriei? Cum au ajuns ofiterii sub acoperire si cadrele de partid sa controleze astazi politica si afacerile? De ce in Romania nu s-a facut procesul comunismului si nici nu se va intampla asta prea curand? Liviu Turcu da acestor intrebari tulburatoare raspunsuri ce-ti fac parul maciuca, intr-un serial de trei episoade. Cu mai bine de sase ani in urma, in plina dezbatere publica pe tema a ceea ce este cunoscut sub numele de "legea Ticu Dumitrescu" si a necesitatii crearii unei structuri institutionale ce avea sa devina, in 1999, sub patronajul parlamentului, CNSAS-ul de azi, am supus atentiei opiniei publice prin intermediul mass-media cateva aspecte importante legate de abordarea problemei colaborationismului mostenit de la fostul regim comunist.

CAPCANELE PARTIZANATULUI POLITIC. Pentru a evita insa capcanele partizanatului politic, o analiza de pe pozitia lui "sine ire et studio" (fara ura si partinire) devine o preconditie de ordin obiectiv inclusiv pentru gasirea solutiilor politico-sociale adecvate menite sa elimine definitiv subiectul de pe agenda politica romaneasca.

Sublinierea complexitatii si importantei intelegerii corecte a fenomenului colaborationismului isi are temeiuri dintre cele mai solide. In acest context, primul pas ce se impune este desigur acceptarea cvasiunanima de catre partile implicate ca punct de referinta a definitiei colaborationismului. Al doilea pas obligatoriu in plan metodologic este acela de a identifica clar vectorii participanti atat la geneza, cat si executia sau punerea in practica a colaborationismului. In sfarsit, al treilea pas si fara a fi cel din urma ca importanta impune abordarea consecintelor fenomenului colaborationismului pentru evolutia societatii ca ansamblu socio-politic intr-o etapa istorica data, in cazul de fata procesul de modernizare politica postcomunista. Intre criteriile ce pot fi folosite in acest proces, cele mai importante raman desigur cele politic, juridic, istoric si moral. Aplicarea primelor doua criterii, respectiv cel politic si juridic, are potential, prin natura consecintelor, un efect devastator asupra actualei clase politice, intrucat pune in discutie insasi legitimitatea acesteia si implicit a regimului instaurat dupa decembrie 1989. Ca atare, nu trebuie sa mire pe nimeni eforturile extraordinare facute de aceasta in ultimul deceniu si jumatate pentru trivializarea subiectului prin manipularea si confuzionarea opiniei publice. Interesant de observat ca sabotarea primelor doua criterii, respectiv cel politic si juridic, s-a realizat in mare masura prin utilizarea abila a celorlalte doua criterii, cel istoric si moral. Intre acestea se numara si invocarea, nu de putine ori, in mod implicit sau explicit, a dezbaterilor intelectuale "aprinse" ce au avut loc si continua si azi pe plan international pe tema cauzelor intarzierii declansarii unui real proces al comunismului. Or, o componenta esentiala a acestei analize va fi tocmai abordarea fenomenului colaborationismului in intreaga sa complexitate.

MOSTENIREA COLABORATIONISTA. Confruntate cu mostenirea colaborationista, dupa 1989 unele tari foste comuniste au resimtit nevoia de a gasi solutii, fie si temporare, mai mult sau mai putin adecvate propriilor lor conditii socio-istorice. Cert este ca in a doua parte a anilor ’90, societatile in cauza au considerat procesul de reconciliere incheiat si s-au putut concentra pentru accelerarea procesului de modernizare politica in vederea integrarii cat mai rapide in Uniunea Europeana. In Romania postdecembrista, aceasta tema a fost si continua si azi sa fie de facto un subiect tabu, facand cel mult obiectul malversatiilor politice de ordin tactic in confruntarea diferitelor grupe de interese din cadrul clasei politice. O situatie anormala, care a afectat si continua sa afecteze procesul de modernizare politica, economica si sociala, intrucat viciaza prin tensiunile intretinute functionalitatea "normala" a sistemului socio-politic. Consecinta majora a acestei situatii este o criza de sistem de tip latent punand societatea romaneasca in postura unui vehicul care inainteaza greu pentru simplul motiv ca are frana trasa. Ce se poate intampla la un moment dat, in absenta masurilor de deblocare pentru o atare situatie, nu este prea greu de imaginat.

In lumea moderna, pe plan international, colaborationismul este definit ca "act de cooperare cu inamicul ce ti-a ocupat tara in detrimentul drepturilor si intereselor concetatenilor tai". Este limpede ca aplicand aceasta definitie regimului comunist instaurat in Romania dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial sunt intrunite fara dubiu ambele conditii: ocupatia tarii de catre trupele sovietice si instaurarea unui regim marioneta comunist cu structuri politice si institutionale aservite acestuia.

Regimul respectiv este asadar un regim de tip colaborationist si lipsit de legitimitate cel putin raportat la litera dreptului international. Trupele sovietice au parasit Romania in anul 1958, dar consilierii sovietici atasati sistemului institutional romanesc aveau sa mai ramana in tara pana la inceputul anilor ’60.

Acest moment trebuie sa reprezinte sub raport analitic punctul de referinta ce desparte istoria regimului comunist din Romania in doua mari capitole atunci cand cercetatorul ia in considerare componenta ocupatiei militare. Este capitolul sangeros la propriu al colaborationismului, cand societatea romaneasca a fost supusa in mod traumatic unui proces de inginerie sociala ce a inclus intre altele exterminarea fizica in cvasitotalitatea ei a fostei clase politice, a elitei aparatului institutional birocratic si persecutia sistematica de tip politic, economic si social a tuturor celor ce au fost pe drept sau intamplator identificati ca asociati ai fostei clase burgheze.

FORMA DE SUPRAVIETUIRE. Drept urmare, pentru o parte a clasei politice si aparatul birocratic al statului burghez, colaborationismul a fost singura alternativa viabila de supravietuire la cea a exterminarii fizice. Pe de alta parte, din perspectiva istorica a bolsevismului, Revolutia comunista nu putea fi desavarsita decat prin eliminarea definitiva a clasei politice burgheze "opresoare" si a birocratiei de stat aservita acesteia, deci o "tabula rasa" politico-sociala pe terenul careia urma sa se instaleze noua clasa politica, cea a dictaturii proletariatului, evident, sub conducerea nucleului activistilor partidului comunist format, educat si pregatit pentru o atare misiune in Uniunea Sovietica. Majoritatea acestora din urma au sosit in Romania o data cu trupele sovietice, respectiv cu cele doua divizii "romanesti", "Tudor Vladimirescu" si "Horia Closca si Crisan". Se poate deja constata fie si din aceasta sumara trecere in revista a evolutiei politico-istorice ca in categoria colaborationistilor postbelici intrau deopotriva, dar desigur cu motivatii extrem de diferite, noua conducere politica a Romaniei in care centrul de greutate era detinut de nucleul comunistilor cominternisti si autohtoni, supravietuitorii elitei politice, birocratice si culturale burgheze ca si un segment hibrid selectat din cadrul celorlalte clase sociale atrase la baza piramidei socio-politice prin manipulare politica, ideologica sau de capitalizare a oportunismului ca mentalitate cu radacini istorice.

Vorbim asadar pentru perioada mentionata de o cifra de minimum un milion de colaborationisti direct implicati in structurile institutionale ale regimului comunist instaurat sub direct control militar sovietic si implicati direct in activitatile de transpunere in practica a proiectului de inginerie sociala mentionat. In acest context, trebuie mentionat ca o importanta parte a categoriilor colaborationiste de mai sus au facut parte din retelele informative ale serviciilor de securitate sovietice si ale serviciilor securitatii si fortelor armate autohtone, ambele aflate sub controlul celor dintai. Aceasta ultima categorie apartine colaborationismului de tip informativ-operativ si reprezinta o sub-specie a colaborationismului politic.

"CANIBALISM" SOCIO-POLITIC. Trebuie de asemenea retinut ca, intrucat pentru perioada descrisa, obiectivul central al acestor retele informative era obtinerea de informatii incriminatorii, despre fosta clasa politica si celelalte categorii etichetate drept "inamic" al noului regim este clar ca ponderea majoritara a informatorilor era detinuta de recrutatii din mediile incriminate. Acest tip de "canibalism" socio-politic fie el voluntar sau dictat de imprejurari avea sa se extinda in interiorul inchisorilor, lagarelor de munca si ulterior in cadrul procesului de realizare a supravegherii informative generale a "supravietuitorilor" procesului de epurare dupa anul 1965 inclusiv pana in decembrie 1989. Un "canibalism" cu efecte devastatoare resimtite si azi mai ales in cadrul elitei intelectuale ce a fost decimata si deturnata de la misiunea istorica specifica fiecarei natiuni, si anume aceea ce a fi "o stea polara morala" pentru formarea noilor generatii. Asupra acestor consecinte voi reveni mai tarziu. Focalizarea unilaterala a atentiei opiniei publice, indeosebi ca efect al utilizarii de catre anumite grupe de interese politice de mijloace manipulative, doar spre categoria colaborationismului informativ-operativ conduce la o viziune simplificatoare si incompleta a colaborationismului. Daca conceptional responsabilitatea lichidarii categoriilor socio-politice mentionate revine dincolo de orice dubiu ocupantului sovietic (si slava Domnului, experienta epurarilor fizice din Rusia sovietica era pe masura faimei) punerea in practica a exterminarii fizice a inamicilor reali sau presupusi ai regimului comunist ca si cea a reeducarii ideologice fortate a populatiei a revenit si a fost indeplinita cu brio de colaborationistii romani. Un dresaj social in care teroarea directa a fost imbinata ingenios si insidios cu oferirea de beneficii materiale si de ordinul statutului social. Nu intamplator dupa 1989, din instinct de conservare, anumite grupe de interese apartinand fostei clase politice comuniste au actionat pentru manipularea abila a opiniei publice, folosind intre altele si agentura din cadrul mass-media, in directia mutarii centrului de greutate al responsabilitatii pentru crimele savarsite in primele decenii postbelice exclusiv catre factorii institutionali de executie a acestora, indeosebi politia politica si serviciile de securitate in general. Nu e nevoie sa pledeze nimeni pentru exculparea membrilor institutiilor de securitate, justitie sau altora implicate direct in crimele comise si nici nu ar fi corect sub aspect moral. Dar un principiu elementar unanim acceptat in lumea civilizata este acela ca alaturi de executant trebuie sa raspunda in mod legal si comanditarul actiunii, respectiv conducerea politica. In toate tarile democratice occidentale pedeapsa pentru inspiratorul si finantatorul crimei este chiar mai aspra decat cea pentru executantul crimei. Principial deci, in cazul abordarii problemei colaborationismului, se ridica intrebarea, de ce ceea ce se aplica pentru un caz particular nu se aplica si pentru responsabilitatea exterminarii a sute de mii de victime?

DILEMA POLITICO-JURIDICA. Evident ca sub aspect practic o atare dilema politico-juridica ar fi fost una reala in conditiile in care regimul politic comunist din Romania ar fi cazut in anul de gratie 1958 sau chiar mai tarziu, sa zicem in 1965. Majoritatea responsabililor ar fi fost inca activi in viata politica si profesionala ca de altfel si marea masa a colaborationistilor pe care s-a sprijinit regimul in cauza. Conducerea regimului comunist ceausist a fost insa inlaturata in decembrie 1989, perioada 1965-1989 coincizand cu o cu totul alta etapa in evolutia regimului si a societatii romanesti. Principala distinctie intre cele doua perioade (1945-1964 si 1965-1989) nu este fundamental atat una de ordin ideologic, cat una privind specificul mijloacelor tactice de guvernare. Colaborationismul represiv de tipul "mainilor patate de sange" a fost inlocuit in ultimele doua decenii si jumatate ale regimului comunist cu forme mult mai rafinate, ce au administrat si exploatat eficient memoria si reflexele psihosociale create in timpul perioadei sangeroase a anilor ’50. Concomitent trebuie tinut seama de faptul ca insusi peisajul politic, economic si social nu mai era acelasi: Romania avea o clasa politica comunista relativ intinerita, eliberata de grija confruntarii cu fosta clasa burgheza devenita intre timp istorie. Ca atare, efortul principal al regimului comunist de dupa 1965 a fost directionat catre castigarea aparentei de legitimitate politica. Este perioada in care sistemul politic a fost restructurat formal prin mimarea multora dintre formele institutionale caracteristice democratiilor clasice occidentale. Un proces politic ce a beneficiat de un aport enorm al noului calaborationism pentru perioada de "succes" a carierei nationale si internationale a lui Nicolae Ceausescu. Noul colaborationism va fi insa mai tarziu in egala masura responsabil direct al crearii fenomenului cultului personalitatii ce a atins la sfarsitul anilor ’80 un nivel unic pentru standardul unei tari apartinand civilizatiei europene. Profilul si structura noului colaborationism s-au fundamentat in primii cinci ani ai regimului ceausist pe capitalizarea eficienta a circumstantelor internationale favorabile Bucurestiului si manipularea abila a sensibilitatilor de ordin istoric ale majoritatii romanilor (intre altele patriotismul, nationalismul si xenofobia). Cei care astazi pledeaza, si nu intamplator, pentru acreditarea ideii conform careia regimul Ceausescu este o cu totul alta "specie" de regim politic comparativ cu perioada "Dej" - a se citi un regim lipsit de povara constiintei exterminarii fostei clase politice burgheze si deci unul "cu mainile curate" - eludeaza punerea in discutie a intrebarii de importanta fundamentala: poate fi legitim un regim comunist mostenitor prin continuitate a unui regim comunist marioneta colaborationist represiv? Raspunsul logic este unul negativ, dar impune, potrivit multor aparatori ai regimului, unele amendamente de ordin special. Trecerea de la o guvernare represiva de tip manifest la una care pentru o scurta perioada (1966-1971) a reusit sa capitalizeze politic prin manipularea unei parti a traditiilor cultural-istorice antebelice ale societatii romanesti a reprezentat un set de elemente compensatorii deosebit de important in constiinta generatiilor de romani care apartineau prin varsta si educatie perioadei burgheze. Noile generatii de romani erau insa un produs 100% al regimului comunist, iar in conditiile izolationismului politico-ideologic, termenii de comparatie la nivelul experientei nemijlocite cu sistemele democratice lipseau total.

Aceste generatii aveau sa devina din varii motive principala sursa de recrutare a noilor colaborationisti, majoritatea membri ai retelelor informative pe profil politic, economic, social, cultural, militar etc. Ei sunt astazi coloana vertebrala a clasei politice, a "tehnocratiei", a aparatului birocratic si in general, pentru a nu nedreptati pe nimeni, cam tot ceea ce reprezinta conducerea sectoarelor de activitate din Romania.

CV

Liviu Turcu s-a nascut la 12 iulie 1948, la Galati. Absolvent al Facultatii de Sociologie din Bucuresti. Cercetator stiintific la Institutul de Studii si Cercetari pentru Prognoza Economica si asistent la Universitatea din Bucuresti. Doctorat in filozofie, in 1977, la aceeasi universitate. A colaborat la diferite ziare si reviste. In 1976 a fost cooptat in serviciul de informatii externe (DIE, ulterior CIE) din Departamentul Securitatii Statului, avansand pana la gradul de maior. Initial, a fost afectat Diviziei politico-economice, serviciul pentru America de Nord (V 2). A fost promovat sef de birou, apoi sef al serviciului operativ pentru SUA/Canada si sef al serviciului Europa de Vest, grupul de spatii Germania, Austria, Elvetia. A fost implicat in activitati informativ-operative in domeniul politico-economic, sub acoperirea diplomatica a Ministerului de Externe, in SUA, Austria, Elvetia, Spania, Danemarca si pe langa organisme internationale ale ONU. In ianuarie 1989, pe cand se afla in misiune temporara la Viena, sub acoperirea de consilier, a decis sa nu se mai intoarca in Romania si a solicitat azil politic in SUA. A fost ultimul defector important din serviciul de spionaj de la Bucuresti inainte de caderea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceausescu. La 11 iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat la moarte si la confiscarea totala a averii de catre un complet de judecata al carui presedinte a fost colonelul de justitie Gica Popa - la 25 decembrie 1989, acelasi colonel l-a condamnat la moarte si pe Nicolae Ceausescu, apoi s-a sinucis, la 1 martie 1990. Imediat dupa pronuntarea sentintei, DSS a lansat intense operatiuni informativ-operative de identificare si pedepsire a defectorului. Dupa prabusirea regimului comunist, la 1 octombrie 1990, Curtea Suprema de Justitie de la Bucuresti a rejudecat procesul, iar Liviu Turcu a fost achitat si repus in drepturile sale civile. In prezent este expert consultant in informatii competitive din domeniul economic si financiar pentru firme occidentale interesate de investitii in fosta Europa de Est.

Nu ratati!

In ziarul de maine, recensamantul securistilor si colaboratorilor lor de-a lungul perioadei comuniste. Cum s-au umflat si s-au dezumflat retelele de informatori in functie de dinamica activului PCR si ce a mai ramas din ele dupa Revolutie. De ce nu pot fi gasite dosarele de securitate ale colaborationistilor.