Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Atunci am început să pozez în disperare..." Măsura desfinţării Cimitirului Bellu din Bucureşti luată de către autorităţile comuniste, prin anii '70, pentru a face loc Parcului Tineretului l-a transformat pe fotograful Paul Filip într-un disident care lupta împotriva uitării şi molozului adus de buldozerele socialiste cu aparatul de fotografiat. După '90 a făcut acelaşi lucru, dar de data asta împotriva celor care înţelegeau prin democraţie dreptul de a jefui şi a distruge. Vorbitor în numele unei lumi tăcute.
A pozat atunci, în '78, pe ascuns, vreo 80 de role de film. Ultima memorie a unui loc şi a unor monumente care trebuiau să se transforme în pulbere. Ipoteză veridică la acea vreme. Cu doar câţiva ani înainte, morţii din Valea Plângerii fuseseră scoşi din groapă cu excavatorul. Peste o sută de morminte. Doar familiile care avuseseră inspiraţia să ceară înapoi oasele celor decedaţi primiseră dreptul la "repartiţie", aici, în Bellu. Şi restul morţilor - probabil, aruncaţi la gunoi, crede dânsul.
Primul monument fotografiat atunci în Bellu a fost mausoleul lui Cantacuzino. Apoi la rând mai toate mausoleele şi construcţiile funerare ridicate între 1898 şi 1907, exact acea lume care după 1948, povesteşte Paul Filip, începuse să se stingă. "Din momentul acela nu s-au mai făcut lucrări de artă în cimitir. Nu mai erau oameni (...) unii erau în puşcărie, alţii plecaseră... o teroare tacită pusese stăpânire şi pe locul ăsta", povesteşte în timp ce ne apropiem de cavoul Gheorghieffilor. "Nu se mai făceau monumente după '48, o cruce şi gata! Şi nu se mai scria pe cruce că a fost general, că a fost ministru, că a fost cutare, doar numele şi anii. Era teroare, familia nu mai avea curaj să mai scrie nimic (...) În schimb se găseau destule cozi de topor care veneau cu idei: «Tovarăşul, uite îl îngroapă pe burghezul ăla acolo! Să-i dăm un loc în fundul cimitirului!»".
La sfârşitul anilor '70, când Paul Filip fugea în timpul liber de la Institutul de Cultură Fizică unde lucra pentru a mai salva ce se mai poate salva pe hârtia fotografică, Bellu nu mai era defel cimitirul elitelor. "Tovarăşilor" le era frică de moarte. Se fereau de astfel de locuri, iar cei morţi erau îngropaţi pe tăcute şi în secret. Cu stea totuşi, şi nu cruce la cap. Iar un mare semn de întrebare rămâne şi faptul că până la urmă Ceauşescu s-a răzgândit şi nu a mai redus cele 28 de hectare pe cât se întindea cimitirul la o simplă făşie de pământ cât măsoară Aleea Scriitorilor şi care urma să fie ultima bucăţică rămasă din acest colţ de istorie. Cine să fi fost omul care a scăpat acest loc? Nu are însă idee şi repetă din nou: "Tovarăşilor le era frică de moarte".
Ca o premoniţie, de fapt, întâmplarea care l-a pus pe Paul Filip pe curs de coliziune cu destinul a fost întâlnirea cu Gheorghe G. Bezviconi. Portar pe statele de plată la cimitir, istoric-cercetător al Academiei Române de profesie. Primul om care a înţeles că locul acesta dispare. Primul cronicar al Bellului. La venirea lui Mihail Roller (1948), preşedintele Academiei Republicii Populare Române, majoritatea oamenilor de cultură fuseseră deja trimişi în puşcării. Bezviconi în schimb este trimis la Bellu, fiindcă scrisese frumos despre ruşi "... De fapt trebuia să pună mâna să îngroape şi el cu groparii", spune, cu mâhnire, Paul Filip. I-a cunoscut îndeaproape şi pe istoric, şi pe soţia acestuia, Tatiana. "Oameni obişnuiţi cu un anumit standard de viaţă, dar care odată ajunşi aici nu-şi mai puteau plăti nici măcar chiria. Trăiau din pomenile date la înmormântări, un colac, un covrig...".
Şi, totuşi, între două înmormântări, Bezviconi îşi continuă pe o serie de carneţele secrete cercetările istorice. Notează numele tuturor personalităţilor îngropate la Bellu cărora le întocmeşte în acelaşi timp şi arborele genealogic. Şi îl caută pe adolescentul Paul Filip pentru o serie de fotografii ale monumentelor funerare din cimitir. "M-a rugat atunci, fiindcă o cunoştea pe mama. Fusese secretară la Palat. Şi oamenii vechi se cunoşteau între ei: «Dom'le, poţi să vii să faci nişte poze la cimitir? Nu am încredere în nimeni şi nici eu nu am voie să fac poze...» Şi am fotografiat pe ascuns. Toţi aveam un dinte împotriva comuniştilor, dar asta era doar în sufletul nostru". Bellu mai păstrase pe atunci, chiar dacă numai sub formă de aparenţă, frumuseţea şi reputaţia de loc de promenadă. Nu erau atât de multe morminte, îşi aminteşte fotograful, iar comuniştii nu se atingeau de cimitir. Aveau atâtea case boiereşti de "umblat".
Studiul lui Bezviconi despre Bellu apare după 15 de ani, în 1970, la Chişinău, în 200 de exemplare. Fără poze, însă. Iar fotograful şi istoricul basarabean se reîntâlnesc printr-un joc al sorţii şapte ani mai târziu în acelaşi loc. Paul Filip venit să asiste la înmormântarea actorului Toma Caragiu, în primăvara anului 1977. Bezviconi odihnindu-se în pământ lângă Panait Istrati, un alt "fericit" al socialismului. Şi asta doar un an mai devreme, înainte ca zvonurile despre desfiinţarea Cimitirului Bellu să curgă din toate direcţiile...
Ieşim din cavoul fraţilor Gheorghieff. Lipsă pe inventar: candelabrele de cristal la interior şi făcliile de bronz din afară. Trecem pe lângă monumentul primului erou român, minus sfincşii de bronz zburaţi cine ştie unde, dăm ocol unui monument cu îngeraşi ce stau de veghe şi se roagă la cele patru colţuri ale monumentului. Poate mai degrabă să scape din locul ăsta decât pentru liniştea celui pe care îl veghează cu mâinile şi aripile rupte de "binevoitori". Trecem pe lângă mormântul fostului primar interbelic al Bucureştiului Al. Donescu, căruia i-au fost sparte geamurile - or fi ştiut vandalii cine este?, ajungem printr-un lung periplu la statuia Doamnei cu Umbrela. Inscripţia, care o făcuse altădată faimoasă, a fost furată complet, mâinile, umbrela şi nasul, julite de lovituri. Crucea, căzută la pământ. Dar cu toate astea este optimist. Crede că urmaşii din afară a celor îngropaţi aici ar putea reface monumentele. În cei din ţară nu îşi mai pune speranţe.
După '90 a început să fotografieze din nou. De data asta, capele şi cripte sparte şi devastate. A făcut chiar şi un colaj cu articolele la care colaborase despre mafia cimitirelor. Vreo 40, o adevărată campanie pe care nu a băgat-o în seamă nimeni. Ba mai mult, au încercat să-l arunce într-o groapă proaspăt săpată. Deranja, cică. Ce nu au făcut comuniştii a rezolvat democraţia. S-a ales praful de tot. Doar cu noul director al cimitirului cu care cooperează mai speră să mai schimbe ceva prin locul ăsta. Altfel, chiar nu ar mai avea sens... "Eu ţin la cimitirul ăsta, la oamenii care au fost îngropaţi aici. Şi îţi pare rău când vezi că apar tot felul de prostii pe internet, prin ziare şi omul care nu ştie spune: «Ce nevoie am eu de cimitirul ăsta?»". Cei interesaţi să ia legătura cu Paul Filip o pot face prin intermediul fiicei sale, Clementina Filip, la adresa de e-mail: gianinaclementina@yahoo.com.
