Un fotograf român la Casa Albă

Ion Miclea a rămas cunoscut în rândul breslei drept "fotograful lui Ceauşescu". În aproape jumătate de veac de meserie artistul-fotograf a surprins România cu "ochiul lui de vrăjitor", dar şi alte colţuri ale lumii. Voia ca lumea să perceapă fotografia ca artă şi nu ca un lucru care se face la nunţi şi botezuri. În fototeca personală a adunat, printre altele, ultimele fotografii ale lui Tudor Arghezi, dar şi zeci de albume răsplătite cu premii internaţionale prestigioase. În "noaptea cu îngeri" a anului 2000, noaptea de Bunavestire, Ion Miclea se stingea din viaţă, la 69 de ani, după o lungă suferinţă.

La 13 ani Ion Miclea a primit de la tatăl său primul aparat de fotografiat şi de atunci nu s-a mai despărţit de "cel de-al treilea ochi". Şi-a început cariera la ziarul Făclia din Cluj, în 1954, iar în 1962 s-a mutat la Bucureşti la redacţia Contemporanului, unde a lucrat până în 1990. Când a venit la Bucureşti avea puţin peste 30 de ani şi a obţinut postul prin concurs. "N-a mai vrut să plece niciodată, era o redacţie cu totul specială în anii aceia, George Ivaşcu, Moisil, Ecaterina Oproiu, scriau tablete Călinescu, Geo Bogza. Era un ziar care, în felul acela şchiop, chior, cum se putea, ne ţinea în legătură cu ce se întâmplă în lume, era un săptămânal de cultură adevărată, fără fiţe...", îşi aminşte actriţa Lucia Mureşan, cea care i-a fost alături lui Ion Miclea aproape 40 de ani. Spera că vor fi împreună mereu. S-au cunoscut la teatru, ea pe scenă, el imortalizându-i arta.


"FOTOGRAFUL LUI CEAUŞESCU"
Totul a început în august 1969, o dată cu vizita lui Richard Nixon în România, prima vizită a unui preşedinte american. Atunci, "nici un fotograf de la Agerpres nu a fost admis în proximitatea lui Nixon. Ion Miclea era prieten cu ambasadorul SUA, care fusese înainte ataşat cultural aici. El şi-a luat răspunderea pentru Ion Miclea care lucra atunci  la Contemporanul. Au ieşit fotografii superbe care au făcut înconjurul lumii... După o vreme, când Ceauşescu a fost nemulţumit de nişte fotografii făcute de un alt fotograf l-a întrebat pe şeful de la Agerpres: «Dacă ăla a fost bun pentru americani, de ce nu e bun şi pentru noi?!». I s-a răspuns că nu e nici membru de partid, nici angajat la Agerpres. «Păi, să-l facem!», a zis. Şi l-au făcut", povesteşte soţia sa, Lucia Mureşan.

Ion Miclea l-a însoţit apoi pe Ceauşescu în vizitele din 1971 în China, Coreea de Nord, Vietnam şi Mongolia. Şi de atunci, vreme de aproape de 10 ani în mai toate vizitele în străinătate. Din călătoriile sale s-au născut albume ca "Persepolis" (1971) ­ apărut cu ocazia sărbătoririi a 2.500 de ani de la întemeierea statului iranian, cu o prefaţă de Amir Abbas Hoveyda, primul-ministru de atunci al Iranului, condamnat la moarte de ayatolah. Despre albumul "München" (1972), Fănuş Neagu scria în Contemporanul: "Despre Ion Miclea trebuie scris cu degetele înmuiate în anemone de mare. În aparatul lui de fotografiat, care în alte mâini ar fi orb, vibrează lumina caldă din sudul continentelor. El vede prin geamurile de lângă Lună ­ acelea sub care se scaldă, ameţite, florile în cupe de cristal şi între dantele de marmură. Editura pentru Turism a publicat în anul Olimpiadei 1972, un album «München» ­ văzut de Ion Miclea. Răsfoindu-l auzi căzând ninsorile peste pădurile Bavariei şi-ţi urcă în suflet o poveste din Fraţii Grimm...".

În 1976, Ion Miclea a fost invitat de serviciul de presă al Casei Albe, împreună cu alţi 11 fotografi din lume să facă albumul său despre Statele Unite. Era anul bicentenarului american. Albumul său a fost singurul prefaţat atunci de Gerald Ford, preşedintele SUA, şi a fost comentat de Mircea Maliţa, ambasadorul României la ONU în anii aceia. Era singurul invitat din Est. "Acolo nu-l invita nimeni pentru că era fotograful lui Ceauşescu. Era singurul fotograf român cu o pagină în Enciclopedia Elveţiană a marilor fotografi din secolul XX, iar în 1963 şi 1965 fusese distins cu Diploma de onoare a Expoziţiei mondiale de fotografii de presă World Press Photo", spune Lucia Mureşan.

Călătoriile alături de Ceauşescu au luat sfârşit prin 1980, când Ion Miclea a refuzat să meargă la vizita din Anglia. "Tatăl lui era pe moarte şi le-a spus că nu şi-ar putea ierta dacă nu va fi lângă el în ultimele zile. Dumitru Popescu, zis Dumnezeu (n.r. ­ şeful propagandei ceauşiste), i-a zis: «Dumneata eşti acum în avion spre Cluj şi nu te întorci o vreme». Adică, a existat acest respect. Ion Miclea nu afost niciodată avansat, avea un salariu de mizerie, dar pentru el era important să adune această zestre în imagini, pentru care se simţea obligat. El nu mergea acolo ca salariat, ci ca un artsit care îşi face meseria. Dar, întotdeauna,  fotografiile erau alese de el, erau publicate doar acelea care considera el că sunt bune", povesteşte Lucia Mureşan.


ARGHEZI, ULTIMA ANIVERSARE
La 21 mai 1967, Tudor Arghezi şi-a sărbătorit ultima aniversare. Pentru cei 87 de ani, Ion Miclea i-a dăruit un album în 87 de imagini, care se regăsesc astăzi la Muzeul de la Mărţişor. Arghezi  l-a botezat, în semn de apreciere, "omul cu obiectivul fotografic".

"Sunt în această artă fotografică, minuţii de filigrană şi ascuţite instantanee de psihologie cu adevărat revelatoare. Artistul care a făcut antologie mondială din cerbii, din vulturii, din leii puiandri ori suverani, a înălţat acum o «cântare omului» - luându-l ca model pe el, pe Arghezi; în faţa aparatului crud de exact prin tehnica lui nu se poate juca, nici trişa. Celuloidul nu flatează, emulsiile chimice nu sunt fard", nota scriitorul Paul Anghel.

Despre Ion Miclea au scris toate personalităţile timpului. Marin Sorescu spunea în 1969 despre albumul "România Antiqua": "A culege pietrele, a le aşeza cu mâna ca pe nişte fiinţe vii, a le pune apoi să zâmbească ­ şi ele să plângă pentru că nu sunt decât nişte ruine ­ este o mare artă, care depăşeşte simpla fotografie. Pietrele respiră prin pori. Miclea a fotografiat aburul acestei respiraţii care urcă spre noi ca aburul amintirilor".

De la începutul anilor '60 şi până în 1990, ziarele şi revistele vremii au fost ilustrate cu fotografiile lui, de la cronica ilustrată a vieţii artistice, portrete, scene de la premierele de teatru, evenimente artistice, la vizite ale personalităţilor din străinătate. "Era îndrăgostit de frumuseţe, de oameni frumoşi, de colţuri de ţară pe care le-a imortalizat în albume cu bucuria unui proiect dus la bun sfârşit după o trecere, uneori anevoioasă,  printre furcile caudine ale vremii", spune Lucia Mureşan.

Eugen Barbu scria în 1971 în România Liberă: "Vrăjitorul modern nu mai scoate dintr-un sac minunile sale. El are un aparat de fotografiat cu care ne restituie realităţi pe lângă care trecem nepăsători. Cu ajutorul ochiului său ciclopic, iată, revedem incinta sacră a Sarmisegetuzei aşa cum a rămas ea peste timp. Miclea face să reînvie o istorie care ne este de un milion de ori scumpă. Mă gândesc cu pietate la munca lui".

Cel mai mândru a fost Ion Miclea de albumele în care a descoperit şi altora România: "România ­ Pământuri Eterne", "Iaşii Marilor Iubiri" sau "Bucovina". Sunt doar câteva dintre albumele făcute prin toate colţurile ţării, "strecurându-se în învălmăşeala oamenilor, întotdeauna calm, discret, pe nesimţite, singurul zgomot pe care îl făcea trecerea lui uşoară, ca de felină, era declicul aparatului fotografic. Mereu cu un zâmbet pe buze şi cu acea încreţire a ochilor, după fiecare clipă când ştia că reuşise să condenseze timpul şi să-l închidă, stăvilit pentru o secundă, în aparatul lui de vrăjitor". (Ioan Grigorescu)


DESTINUL NE-A DESPĂRŢIT DUPĂ APROAPE 40 DE ANI, "ÎNTR-O NOAPTE CU ÎNGERI"
Alături de Ion Miclea, viaţa actriţei Lucia Mureşan "a fost o poveste omenească cu bucurii, zile şi nopţi de incertitudini, de căutări şi împliniri". Şi astea îi făceau fericiţi. Şi-l aminteşte pe cel care i-a fost alături patru decenii cum "era neobosit, făcea planuri, uneori de necrezut, se lupta pentru ele, rareori renunţa şi atunci cu imensă tristeţe. Era un câştigător, era umărul pe care puteai să te sprijini, să-ţi rezemi capul şi să te simţi în siguranţă... Această temperatură la care trăia l-a consumat poate prea repede... mai avea atâtea de făcut, cum singur spunea..."

PREMII ŞI DISTINCŢII:
● 1967 - primeşte Ordinul Meritului Cultural;
● 1969 - medalia "Homayon" din partea Şahului Iranului;
● 1970 - regele Marocului, Hassan al II-lea îl investeşte cu tilul de Cavaler al Ordinului Alaouite;
● 1971 - primeşte Ordinul Muncii;
● 1976 - regina Juliana a Olandei îi înmânează medalia de aur a Ordinului Orania Nassau;
            - primeşte Crucea de Merit din partea preşeditelui Heinemann al Germaniei;
● 1974 - preşedintele Italiei, Giovanni Leone îi conferă titlul de Cavaler al Republicii Italiene
Bookmark