Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (43)

Nu îl urmez pe Alexandru în lăstărişul de vorbe uzate, decorative şi reci, din acele texte care nu pot spune nimic nici credinciosului, nici ateului. Dar lumina apare curând în texte!

De Crăciunul anului 1981, Ioan Alexandru mi-a dăruit "Imnele Ţării Româneşti". E, din nou, mai mult o carte de credinţă decât una de poezie. Fireşte, "mirosul mirului vărsat", fireşte, "pustia este singura scăpare", fireşte, "sfeşnicul e pururea nestins", fireşte, "la Hurezi mormântul este gol", fireşte, "se depărtează soarele de pe pământ", fireşte, "Imnul Olteniei", fireşte, "Brâncuşi la Târgu Jiu", fireşte, "chilii", fireşte, "izvor tămăduitor", fireşte, "troiţă", fireşte, nişte versuri extraordinare cum ar fi:

"Cămaşa morţii rece pe mine a ajuns,
Din neam de neam de moşii mei păstrată,
Unul măcar se cere în fiecare veac
S-o poarte-n văzul lumii îmbrăcată.
De la Mihai Viteazul azi-noapte a sosit
Vulturul basarabic dintre stele,
Greoi şi plin de sânge s-a lăsat
Cu crucea-n plisc, pe steagurile mele".

Şi iarăşi, multe prefabricate, multe banalităţi, multe refrene previzibile. Pentru ca, dintr-o dată, să răsară o poezie pură:
Primăvara
Totul e-n floare, ţărâna s-a aprins
Şi-n loc să ardă numai amiroasă,
Pământu-n cer de-acuma s-a
prelins
Ca lacrima pe-o faţă cuvioasă.

Iubirea să înceapă pe pământ
Noaptea încet se trage de pe lume,
Se face loc în ape şi în vânt
Pentru un fel curat de iertăciune.

Creşte sângele, pământul e mai greu,
Sunt numai grai întru mărturisire,
Mielul, prin jertfă, se preface leu,
Mormintele sunt goale-n cimitire.

Şi, imediat după ea, din nou, tulburător, "Imnul pământului":

Pământul e cuprins de trei mişcări:
Una de-aproape, două de depărtare,
Îl simţi cum pleacă mai ales pe mări
Cu sori cu tot, către eternitate.

Iar să alunece mai cu noroc,
E picurat pe văi şi pe coline
De turme blânde parcă stând pe loc,
De ape-ncete şi izvoare line.

Şi de albine-n zumzete de mai
Şi ciocârlii în cântece uitate
Şi nu e greu de paradis să dai,
Chiar de te-ajunge dorul pe-nserate.

Noaptea lumina este tot cu noi,
Chiar de-i mai rece şi împrăştiată
Şi adesea printre fulgere şi ploi
Seninul lunii nu s-arată.

Şi iepurii în holdă pe pământ,
Chiar dacă înveliţi în frică,
Tot dorm ca într-un leagăn sfânt
Până ce zarea nopţii se ridică.

Şi cocostârcul, mai de tot strein,
Când se aşază-ntr-un picior pe-o şură
Şi-n cuibul strâmt cu stelele vecin
Rămâne-o vară stâlpnic şi îndură.

Se poate bănui după-un măgar
Legat în pulbere de ieslea goală
Că e o trăinicie după har
Oricât pustia-n preajmă se răscoală.

Dar să cunoşti ce grabnic eşti
purtat
Din pântecele maicii tale,
Din când în când cutremur e lăsat
Şi câte-o stea în flăcări se prăvale.

Am încredinţarea pe pământ
Că-s îmbarcat pe-o navă cuvioasă
Şi-i o nădejde-n toate câte sunt
Că vom ajunge-n patrie, acasă.
Probabil că poeziile inspirate au fost scrise, dacă punerea lor în pagină respectă ritmul manuscriselor, una după alta şi numai într-o stare de graţie. Regula pare a fi valabilă şi la poeziile rutiniere. I-am putea noi, supravieţuitorii lui Alexandru, acuza de superficialitate şi grabă, mai ales în câteva din aceste cărţi pe care le-ar fi putut lucra mai atent? Dar felul cum avea să se stingă din viaţă poetul, urgent şi neaşteptat, ne explică poate, într-o măsură importantă, furia blândă cu care Alexandru îşi scria şi îşi scotea cărţile.
Căci, punând lucrurile în ordine, la atât timp de când poetul nu mai poate face nimic pentru sine, trebuie să recunoaştem că, fie şi nerealizate, până la capăt, estetic, destule din poeziile anilor '80 au descătuşat personalităţi ale bisericii, au lărgit orizonturi de referinţă, au creat senzaţia de normalitate, într-o zonă pe care puţini aveau curajul s-o abordeze: creştinătatea. Ioan Alexandru n-a fost niciodată un om liber, ba pus în jug de dogma bolşevică a vremii sale, dogmă pe care a zvârlit-o mereu la lada de gunoi a istoriei, ba băgându-se voluntar căuzaş în dogma creştină. Şi totuşi, ce inspiraţie spre libertate îl domină!
Autoportret
Cum poezia-nseamnă libertate
În nesfârşita mea captivitate.
Şi când începe versul să mă-ngâne,
Mă lecuiesc de orice sterpiciune.

Şi câtă spaimă-am adunat în oase,
Se-mprăştie, mânată de vântoase.
Şi stânca asta-n trăsnete coruptă,
Din lacrimile milei se înfruptă.

Şi iarăşi, o formidabilă poemă, paradoxală prin pledoaria că poetul are casa nicăieri, pledoaria unui poet care are casa pretutindeni în ţara lui. Dar iată cum sună acest "Epilog":

Casa poetului e nicăieri,
O clipă-i dat pământului să te ţină,
Să te îndure locul să nu pieri,
Nu te opri ca pomu-n rădăcină.

Picioarele lui Oedip s-au umflat
De-atâtea drumuri ce le-a ros de piatră,
Pe lemnul căpăţânii spânzurat,
Fiul iubirii sângeră a vatră.

De unde toţi în grabă se retrag
În cumpăna pustie şi străină,
O noapte numai de rămâi pribeag,
Ţărâna n-are-n ce să te mai ţină.

Câtă emoţie şi câtă concizie, pe de altă parte, în aceste două versuri absolut geniale: "Şi pământul deveni icoană,/ Înger şi om să-l poată locui", dintr-un sinaxar brâncovenesc. Alexandru ne desfată şi cu un anumit fel rar de poezie deshidratată, parcă antilirică, totuşi, plină de forţă şi expresivitate:
Relicvarii

Curtea de Argeş şi Trei Ierarhi sunt relicvarii,
După ce Bizanţul a căzut
Din Sfânta Sofia altarul
în făptuirea noastră a trecut.

Zidurile au căzut deşarte,
Lut şi piatră l-au depresurat,
Dar sanctuarul fără moarte
În Carpaţi s-a strămutat.

Sacralitatea atât de deasă,
Lumina poate încăpea
În potirul de pe sfânta masă,
Când s-a stins materia din ea.

În fond, afirm din nou că poeţii trebuie judecaţi după vârfurile lor, asemenea atleţilor care devin recordmeni la săritura în înălţime, de exemplu, nu prin mulţimea încercărilor nereuşite, când au trecut pe sub ştachetă, ci prin divina inspiraţie şi prin omeneasca jertfă de a se ridica, măcar o dată, la înălţimi pe care ceilalţi le ating doar cu privirea.
Dar cartea "Imnele Moldovei" are, în penultimele sale pagini, o poezie incredibilă, care răscumpără toţi metrii pustii de texte obosite la care, cu onestitate, m-am referit. Este extraordinarul "Epitaf":

Cu-ntâiul om venit-am pe pământ
Şi nu mai plec până la cel din urmă
Şi pân-atunci, de veghe în cuvânt,
Sunt ba păstor, ba pulbere sub turmă.

Dar niciodată n-am fost mai puţin
Şi nici mai mult decât o tresărire,
Când vânturile-n plopi nelinişteau,
Eram şi eu străpuns de nemurire.
Şi n-am rămas străin de câte sunt
Şi vieţuiesc cu toate în frăţie,
Şi-n umbra visului cel mai hain,
E-o zbatere de aur ce mă ştie.

Şi de n-am fost norocului mereu
Sortit din pântecele maicii mele,
Tot m-am trezit în pumni, din când în când,
Cu câte-un crin şi două viorele.

Şi încă mai sunt multe de deprins
Şi de la iarbă şi de la albine,
Căci ele-s mai bătrâne cu o zi
şi au vederea-ntâielor coline.

Oricât mă pierd pe zare să le prind,
Ca roiul pier, fără să lase-o urmă,
Şi mă întorc de veghe în cuvânt,
Ba ca păstor, ba pulbere sub turmă.

(Va urma)