Vicepreşedintele Academiei Române: "O să-mi fac Crăciunul cu Kogălniceanu, cu Negruzzi, cu Alecsandri..."

Sarbatoare a familiei prin excelenta, Craciunul aduna altadata bunici, parinti si copii dinaintea bradului impodobit, in jurul mesei cu bucate alese. Chiar si in anii complicati ai comunismului, Craciunul nu si-a tocit de tot aura. Astazi asistam la o insingurare tot mai mare, tocmai la ceasul Sarbatorilor Sfinte. Tot mai multi dintre noi suntem "singuri de Craciun", chiar si atunci cand suntem in mijlocul multimii. Si asta pentru ca nu mai traim minunea Nasterii Domnului, nu ne mai lasam coplesiti de taina.

Campania lansata azi de Jurnalul National – "Singur de Craciun" – ar putea sa-i aduca sub lumina... stelutei din varful bradului pe toti acei oameni obisnuiti care-si poarta singuratatea ca pe o haina. Ne-am oprit insa asupra unor oameni exceptionali, pentru care singuratatea nu este o tara inalienabila a noului secol, ci o realitate simpla, dureroasa. Si pentru ca asteptam de undeva o vindecare, cine stie?, ea ar putea veni tocmai de la ei, cei randuiti sa fie singuri de un destin implacabil.

Incheiasem de cateva clipe un interviu lung si cuprinzator despre istoria noastra, intinsa de-a lungul unei epoci, cea a monarhiei, cand am indraznit sa-i pun o ultima intrebare academicianului Dan Berindei, istoricul neobosit, aproape de-un leat cu ultimul dintre regii Romaniei – "la 88 de ani, pot spune ca am vazut schimbarile lumii cu aceeasi ochi ca si Majestatea Sa Regele Mihai", avea sa imi spuna.

"Se apropie Sarbatorile de iarna. Ce veti face anul acesta, de Craciun, domnule profesor?"
"Sa spun drept, nu m-am gandit. Viata mea e simpla. Sotia mea a murit acum trei ani, asa ca eu imi petrec Sarbatorile cu catelul, in casa in care locuiesc din 1979." La un raspuns atat de scurt, n-am indraznit sa insist, m-am repliat, dand sa strang reportofonul, insa academicianul Dan Berindei a continuat: "Eu ma bucur de Sarbatori, in primul rand, pentru ca am timp sa lucrez. Ca vi­ce­presedinte al Academiei Romane, toate diminetile le consum cu chestiuni administrativ-academice. In zilele acestea libere pot sa lucrez mai mult. Stiti, nu mai am energia de acum cativa ani, cand ma trezeam la 6 dimineata si ma culcam tarziu dupa miezul noptii, neincetand sa citesc, sa notez, sa scriu... De Craciun, da, asta o sa fac. O sa termin niste carti la care tin. Am in pregatire un volum de studii genealogice, urmeaza sa imi apara si un alt volum de istorie a relatiilor internationale ale Romaniei in perioada moderna. O sa-mi fac Craciunul cu Kogalniceanu, cu Negruzzi, cu Alecsandri"...

Dupa caldura din glas, dupa vocea care ii tremura bland, stiu ca vorbeste despre ceva care ii face mare placere. Are o emotie fina, dar puternica, asa, ca a unui copil care deschide pachetul de sub brad si gaseste cadoul visat. "E formidabila perioada asta din diplomatia romaneasca. Ne-am axat pe relatiile cu tarile latine – a fost o obsesie si o mare reusita. Intr-un fel, obsesia asta ne-a ajutat si mai incoace, amintiti-va cat ne-au ajutat Spania si Franta cand a fost sa intram in Uniunea Europeana..." Ca sa nu-i stric elanul asta, nu vorbesc nimic despre problemele de azi, ale comunitatii romanesti din Italia, Franta, Spania.

"Ma ocup acum de cateva figuri istorice din diplomatia acelui timp, acea generatie de diplomati care nu a fost scolita pentru a face asta, dar... au fost mai buni decat multi dintre cei de azi. Kogalniceanu, Negruzzi, Alecsandri – aveau o pregatire multiforma de o asemenea natura, ca au reusit sa faca fata remarcabil situatiilor diplomatice ivite. A aparut un volum de documente diplomatice din secolul al XIX-lea – un continut extraordinar de idei, de informatii, de viziune, observau ce poate folosi Romaniei din relatia cu tara respectiva, dar si alte aspecte particulare. Isi scriau rapoartele in franceza sau in germana, sa-i faca placere Regelui Carol I. Nu mai sunt diplomati ca aceia! Cativa doar, sa avem, si Romania s-ar prezenta altfel in fata lumii in 2012."
Il intreb despre insingurare. Despre... insingurarea istoricului de cursa lunga – "nu ca ati fi singur, intru totul, stiu ca la masa dvs., chiar si acum, de Craciun, veti «chema» cateva figuri istorice remarcabile; poate veti avea parte de un... colocviu", ii spun, pastrand acelasi ton cu al sau.

"Singuratatea... Istoricul nu e singur atunci cand ceea ce face el se propaga, se... vulgarizeaza, cum se zice. Si constat ca societatea inca e interesata de acest gen de informatie, chiar daca tirajele sunt mult mai mici ca altadata. Societatea e interesata, scoala insa e prea putin activa pe acest teritoriu. Iar cand nu vom mai sti cine suntem, ne vom pierde in vartejul globalizarii."
"Ce s-a pierdut?" – mai in­draz­nesc o intrebare. "S-a pierdut taina. Taina lucrurilor marunte, taina Nas­te­rii Domnului, taina Craciunului... Re­simt asta de Sarbatori. Usa mea e des­chisa pentru colindatori, dar co­lin­datori sunt tot mai putini... Acum treizeci de ani veneau mai multi, desi spunem ca era comunism, dar tradi-
tia inca mai traia. La oras mai putin, la tara mai mult... Acum totul se pierde. Usa mea e deschisa, dar abia daca imi bate o ceata de colindatori la usa..."

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Familia de altadata
"In perioada intebelica trebuie sa va spun ca viata de familie exista, inca. Cel putin in familia mea. Aproape saptamanal eram impreuna, bunici, parinti, ne­poti. La bunicile mele veneau si prieteni, frati, veri. Era o reuniune de familie largita. Nu era numai o masa, era un schimb de idei, de experienta, iar pentru cei mici – cum eram si eu acum 70, 80 de ani – era si un moment de invatatura. Din pacate, azi fa­mi­lia nu mai traieste dupa formula asta. E raspandita, teritorial, in tara sau chiar in mai multe tari. Copiii nu mai au repere, familia nu mai are inteles pentru ei si, din pacate, problema grava e ca nu au de unde sa primeasca acest impuls de a se aduna, de a im­partasi. De Craciun, imi amin­tesc ca mergeam cu prioritate la bunica din partea tatei. Nu am colindat decat pe cei din familie, eu sorcoveam, mai ales – dar imi amintesc ca primeam mereu colindatori. Interesant e ca primeam daruri de Craciun la bunica din partea tatei, in vreme ce la bunica din partea mamei, obiceiul era ca darurile sa se dea de Anul Nou. Pentru noi, copiii, era o bucurie dubla. Pomul im­po­dobit era obligatoriu si intr-o casa, si in cealalta, iar in varful lui se afla, obligatoriu, o steluta."

Ce s-a pastrat, ce se pierde?
"In perioada comunista au incercat sa distruga spiritul Craciunului. I-au schimbat numele – i-au spus Mos Gerila – si l-au mutat o saptamana mai tarziu. Dar cine voia sa mearga la biserica mergea. Nu trebuia sa faci zgomot, o faceai pe tacute si era o mare fericire ca poti sa o faci. La tara, obiceiurile au fost chiar foarte bine conservate, in ciuda a tot si a tot si a toate." Paradoxul este ca astazi, cand exista libertate si Mos Craciun s-a intors, obiceiurile se pierd, se ratacesc, se dizolva mult mai iute, crede acad. Dan Berindei. "In periada in care erau alunga­te, ele au fost pastrate, nu as­cun­se, ci folosite, ca o haina pe care o imbraci mereu, nu o arunci intr-un dulap. Astazi, familia se disipeaza si obiceiul se ra­ta­ceste o data cu ea. De vina e poa­te modernismul, oamenii si-au schimbat telurile. Lucreaza in Italia, in Spania si se intorc in satul lor din Maramures ca sa-si ridice o vila, si nu o casa de bar­ne cu cerdac. Cu obiceiurile se intampla la fel.

Intr-un fel, e fi­resc, toata viata noastra – si nu nu­mai a noastra, a romanilor, ci a oamenilor, in genere – isi schim­ba sensul, si nu avem prea multe lucruri de facut in confruntarea cu aceasta globalizare, care a facut din Craciun un boom de marketing si a distrus o taina."