Zidul dintre două lumi

Acum 20 de ani, Zidul Berlinului, care împărţise, vreme de aproape trei decenii, Europa în două - Estul comunist şi Vestul liber -, se prăbuşea, declanşând căderea, rând pe rând, a regimurilor totalitariste din ţările fostului bloc sovietic. Deşi la prima vedere miraculoasa victorie i-ar reveni Germaniei, mai multe ţări îşi adjudecă un rol important în colosala transformare istorică.

Dacă îi întrebi pe americani de ce s-a prăbuşit Zidul Berlinului, vor răspunde că este rezultatul politicii duse de Statele Unite. Polonezii revendică "începuturile" cu mişcările sindicatului independent "Solidaritatea", condus de Lech Walesa, iar la Moscova, oricine va spune că meritul este al lui Mihail Gorbaciov, care a iniţiat "perestroika" în fosta URSS. Şi Vaticanul pote spune că Papa Ioan Paul al II-lea a avut un rol principal prin acţiunile sale, care au erodat legitimitatea sistemului comunist, în special în Polonia, ţara lui de origine.

În fine, la Berlin, se spune că prăbuşirea comunismului a fost rezultatul politicii prudente a Vestului faţă de fosta URSS, pe care a determinat-o să discute despre lucruri pe care nu ar fi dorit nici măcar să le pomenească altădată.

Astfel a descris redactorul-şef al cotidianului Gazeta Wyborcza, fost disident în Polonia comunistă, Adam Michnik, într-o analiză politică, mişcările secrete ale actorilor care au jucat rolurile principale pe scena internaţională a anului 1989, când a căzut Zidului Berlinului şi, o dată cu el, comunismul în Europa.

VARIANTA ECONOMICĂ
Aşa stând lucrurile, explicaţiile privind prăbuşirea comunismului în Europa sunt diferite. Unul dintre motivele cele mai banale şi frecvent invocate în special de către teoreticieni este că un astfel de regim s-a dovedit a fi ineficient din punct de vedere economic. Totuşi, un astfel de răspuns dat din perspectivă strict economică nu este de ajuns şi nici corect pentru a explica evenimentele din miraculosul an - "annus mirabilis" - cum a fost supranumit anul 1989.

De pildă, China, tot o ţară comunistă, este în plină expansiune economică şi are toate şansele să devină, în cel mai scurt timp, o economie dominantă. Adevărat este doar faptul că starea economică a unei ţări influenţează în mare măsură şi celelalte sectoare ale vieţii unei societăţi.

ÎNCEPUTUL SCHIMBĂRII
În primele luni ale anului 1989, numai două ţări comuniste, Ungaria şi Polonia vroiau să-şi aleagă propria lor cale. Schimbarea "de partid" a început în Ungaria, când liderul aripii liberal-naţionaliste, Imre Pozsgay, a încercat să împace cele două curente din opoziţie, naţionalist şi liberal. Naţionaliştii voiau să-i redea ţării identitatea naţională pe care i-o furaseră comuniştii, iar liberalii aspirau la o democraţie adevărată şi la un viitor al Ungariei în marea familie europeană, aspiraţii care nu se potriveau deloc cu cele ale nomenclaturii comuniste.

În Polonia, opoziţia s-a dovedit a fi mai puternică decât cea din Ungaria. Când sindicatul Solidaritatea s-a aşezat la Masa Rotundă cu puterea, logica inflexibilă a regimului comunist a început să scârţâie, făcând loc unor ideilor cu suflu nou. Ideea din spatele Mesei Rotunde a fost de a duce Polonia spre un fel de "finlandizare", în sensul că un eventual război cu Rusia nu ar fi avut nici un succes, aşa că ar fi fost mai bună o cooperare absolut paşnică, din care şi "satelitul" fostei URSS să aibă ceva de câştigat, fără să-şi supere "stăpânul".

Aşa că, "perestroika" lui Gorbaciov îi venea mănuşă Poloniei. Cu toate acestea, Lech Walesa crede că Gorbaciov a fost "un lider politic slab". "Este bine că Gorbaciov a fost un om politic slab şi că totul s-a petrecut bine", a adăugat fostul preşedinte polonez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace ţinând să precizeze că "primul zid a fost dărâmat de şantierele navale poloneze în 1980".

PARADOXUL SOVIETIC
În ce priveşte rolul fostei URSS de a provoca prăbuşirea sistemului totalitar, în opinia jurnalistului polonez a existat "un complicat amestec de factori", ce a determinat elita politică din acele vremuri să îşi dea seama că o modernizare democratică a sistemului e inevitabilă pentru ca acesta să supravieţuiască. Paradoxul a constat tocmai în faptul că regimul comunist s-a prăbuşit din cauza puternicei convingeri a elitei politice sovietice că sistemul totalitar poate fi reformat.

Pentru a-şi face mai "ingerabilă" teoria, Michnik povesteşte bancul cu evreul cizmar, care nu voia să-şi dea la curăţat pantalonii. Când soţia i-a atras atenţia că nădragii lui devin tot mai murdari pe zi ce trece, evreul i-a dezvăluit toată "filosofia" rezistenţei lui: "Da, e adevărat, sunt din ce în ce mai murdari, dar dacă îi dau la curăţat, or să se rupă
de-a binelea şi o să rămân în fundul gol!"




Aşa crede Michnik că s-ar fi putut întâmpla şi cu Gorbaciov, care, prin "perestroika", a vrut să modernizeze socialismul sovietic, dar nu ar fi vrut să destrame fosta URSS. În schimb, "perestroika" lui a descătuşat forţe noi, care au impulsionat evoluţiile de mai târziu.

Dar rapiditatea cu care s-au produs evenimentele i-a luat prin surprindere până şi pe cei care discutaseră până atunci în cancelariile occidentale, cu uşile închise, despre aceste schimbări ca despre un orizont îndepărtat.

REUNIFICAREA DIN BISERICA
Pasul decisiv în reunificarea Germaniei fusese făcut însă cu câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului, de preşedinţii Bush şi Gorbaciov. Se întâmpla la Washington, pe 30 mai, când "Gorbaciov scosese virtual fosta RDG în afara Pactului de la Varşovia, deschizând astfel uşa NATO unei viitoare Germanii reunite", după cum a dezvăluit Rudolf Seiters, şeful Cancelariei lui Helmuth Kohl. Seiters, care a fost omul din interiorul evenimentelor produse în 1989, a explicat cotidianului german Der Spiegel care a fost ponderea rolului pe care l-a avut Germania în propria-i reunificare şi cel pe care l-a avut "asistenţa" internaţională.

Deşi îi recunoaşte lui Kohl meritul indiscutabil al Reunificării, Seiters afirmă în acelaşi timp că Germania a fost "norocoasă", beneficiind de "un cadru internaţional favorabil", în care preşedintele George Bush i-a oferit "sprijin nelimitat". Pentru "omul lui Kohl" ziua decisivă în care s-a conturat clar perspectiva reunificării Germaniei nu a fost 9 noiembrie, ci 19 decembrie, când cancelarul german a vorbit în faţa sutelor de mii de oameni, din Biserica Maicii Domnului (Frauenkirche) din Dresda, oraş care încă se afla atunci în RDG.

"Era o atmosferă incredibilă. Drapelurile negru-roşu-galben ale Germaniei Federale fluturau peste tot. În întreaga mea viaţă politică nu văzusem aşa ceva, ca un conducător de stat să lase singur cu populaţia ţării sale pe şeful altui stat. Cu siguranţă că asta s-a întâmplat pentru că ei (RDG-iştii, n.r.) se aşteptau ca Kohl să smulgă aplauze, în timp ce se temeau că SED (partidul aflat pe-atunci la putere în Germania comunistă) va fi huiduit. Atunci ne-am dat seama că acel regim avea să se sfârşească în curând şi am văzut o şansă reală pentru unitatea Germaniei", a povestit Seiters.

PLANUL ÎN ZECE PUNCTE
Pentru o realizare istorică grandioasă, cum a fost Reunificarea, "este nevoie de mai mulţi oameni de stat", a declarat şi fostul secretar de stat american, James Backer, pentru Der Spiegel, într-un interviu acordat în preajma aniversării a 20 de ani de la caderea Zidului. "Fără Helmut Kohl nu s-ar fi întâmplat. Fără George Bush nu s-ar fi întâmplat. Fără Gorbaciov nu s-ar fi întâmplat (...) Şi trebuie să dăm credit din plin spiritului popoarelor din ţările captive ale Europei Centrale şi de Est, inclusiv Republicii Democrate Germane. Ele nu au renunţat niciodată", a continuat unul dintre martorii demersurilor secrete ale marilor puteri.

El a dezvăluit cum Kohl i-a dat telefon lui Bush numai după ce cancelarul german pusese la punct, împreună cu doi colaboratori prieteni şi cu consilierul lui în probleme de politică externă, Horst Teltschik, la Oggersheim, un plan în zece puncte privind reunificarea Germaniei şi a eliminării tuturor barierelor care ar mai fi existat între acestă ţară reunificată şi Europa, plan pe care îl şi introdusese în Parlament.

"Pentru noi, a fost o mişcare surprinzătoare", a povestit Backer, pentru care planul lui Kohl nu era "instrumentul central al Reunificării, ci mai degrabă un vag concept despre «structuri confederative»". Fostul secretar de stat a mai dezvăluit că mult mai importantă decât planul lui Kohl - şi chiar esenţială - a fost discu-ţia din februarie 1990, de la Camp David, la care au participat el, Kohl şi Bush. "Atunci am discutat despre două chestiuni fundamentale: unificarea Germaniei şi ce va însemna aceasta pentru NATO", a spus Backer.

"Germania nu vrea în nici un caz neutralitate. O Germanie Unită va fi şi o membră a NATO", a garantat atunci Kohl, convingându-i definitiv pe amercani să îi dea girul şi să îl sprijine în demersurile pe care avea să le facă în acest sens.

"Fără Helmut Kohl nu s-ar fi întâmplat. Fără George Bush nu s-ar fi întâmplat. Fără Gorbaciov nu s-ar fi întâmplat (...) Şi trebuie să dăm credit din plin spiritului popoarelor din ţările captive ale Europei Centrale şi de Est, inclusiv Republicii Democrate Germane. Ele nu au renunţat niciodată."
James Backer, fost secretar de stat american