O zi in Portugal!

A fost o zi normala, linistita, fara fotbal, ca o pace sub maslinii, vita-de-vie si plutele pamantului de la marginea de vest a totusi tinerei Europe. Cred ca s-a si muncit ceva, fiind vorba de ziua de luni, inceputul plin de avant al tuturor saptamanilor educate sub latinitate. Briza oceanului a inmuiat totul, oamenii preferand, cu siguranta, sa fuga din cuptorul diurn la umbra relativa a "coviltirelor" din cafenele si bodegi. Numai la noi s-a alterat si acest obicei. Mai intai au aparut rachiurile contrafacute, cam de multisor, dupa 1920, inventia "metecilor", dupa cum ii numea unicul dr. Petre Pandrea pe toti ce veneau sa se capatuiasca pe la noi. Tot el acuzand acest consum decimator ca pe o "mitraliera a neamului". Iar "tacanitul" ei aducator de moarte este si acum la fel de puternic. Am compromis si intoxicat frumusetea bodegilor vinurilor cu "taria" mincinoasa. Doar cafeneaua da semne de renastere. Numai ca daca un initiat ca Johnny Raducanu spune ca la Capsa miroase a carnati, este firesc sa ai convingerea ca discutiile elevate, colorate de umorul nostru unic, n-au cum sa se reaprinda prea curand.

Dar Portugalia stie sa se descurce de dimineata pana noaptea. Au propozitia aceea simpla, de care am mai amintit, parca rostita in romana, ce spune totul prin muzica franta a celor numai sase vocale pe care le folosesc: "Cu o bucat de paini si putin vin, non se muore di fame!". Stiu ca ati inteles. Numai ca la prea multi dintre ai nostri le lipsesc si acum aceste banale si atat de accesibile nevoi ale simplei impartasanii… Sunt si la ei saraci, dar neocoliti de miracolul sfant al dumicaturii divine. Si nu ma gandesc numai la mancare.

In noapte, dupa fireasca siesta dintre 7 si 9 seara, se porneste fiesta. Se ia mai intai aperitivul, adica un "acopa" in picioare. Masa de seara are consistenta si bunul-gust a tot ceea ce produce apa si pamantul. Se rade mult, se glumeste, figurile sunt sincere si destinse. N-au crisparea nesigurantei zilei de maine de pe la noi. Desi avem acelasi clocot in vene, genele de rezistenta si de caracter sunt diferite. Ei au scrutat si invins puhoaiele marilor in cautarea oazelor. Chiar cu salbatici. Peste noi, care suntem o oaza, s-au pravalit puhoaiele salbaticiei umane. Mare miracol ca existam, infiati cu siguranta, asa cum se spune la San Pietro de Maica Domnului.

Iar totul se termina cu dans. La noi, din ce in ce mai batatorit de toba esafodala a manelelor. Ne pierdem romanta! La ei fadoul a ramas ca o rugaciune cu sunete de orga din catedrala de la Coimbra pana in armonica ultimele favele in care speranta nu moare niciodata. O tin aprinsa bucata de paine, adica trupul, si vinul. Adica credinta! Nealterate, chiar daca doar inchizitia a fost, pentru ei, un fel de incercare de vanatoare limitata. Pe cand la noi!... Si ce vanatori suntem capabili sa ne organizam unii la altii!... Chiar daca unele sunt comandate de afara. Zelul executiei din interior este inuman de puternic. In haituirea animalelor mai sunt insa si intreruperi. La noi sau intre noi, totul pare fara sfarsit.