Barroso - bis fără emoţii

Aşa cum era de aşteptat, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a fost confirmat fără emoţii, prin vot secret, de către parlamentarii europeni pentru al doilea mandat de cinci ani într-unul dintre cele mai importante posturi nu numai din Europa, ci din întreaga lume.

Numirea lui Barroso a fost aprobată cu 382 voturi "pentru", 219 "împotrivă" şi 117 abţineri din cele 718 voturi exprimate. Faptul că Barroso, deşi avea nevoie de o majoritate simplă a voturile exprimate potrivit Tratatului de la Nisa, încă în vigoare, a fost confirmat cu majoritate absolută, îl scuteşte de un al doilea vot în Parlamentul European, când noul Tratat de la Lisabona, care va reforma instituţiile UE, va fi ratificat de toate ţările membre şi va intra în vigoare. Totuşi, Barroso a obţinut acum mai puţine voturi decât la prima sa numire la conducerea CE, din iulie 2004, când a avut 413 voturi "pentru". În schimb, atunci a avut mai multe voturi "împotrivă", 251, dar mai puţin abţineri, doar 44, decât acum.

În iulie, Barroso nu trecuse de votul parlamentarilor europeni. Acum însă era important să obţină confirmarea până la începutul lunii octombrie, când irlandezii organizează al doilea referendum pentru Tratatul de la Lisabona, iar în cazul unul eventual eşec, lui Barroso i s-ar imputa totul, iar parlamentarii i-ar bate obrazul, putându-i cere să plece.

CAPUL ACCIDENTAL AL EUROPEI
Înaintea votului, Barroso trecuse ca prin urechile acului  într-o dezbatere în PE, când unii dintre criticii săi i-au reproşat că se mulează prea repede după voinţa marilor state membre al Uniunii, ca Germania, Franţa sau Marea Britanie.  

După votul secret de marţi, Barroso a promis să construiască o "puternică Europă a libertăţii şi solidarităţii", să apere piaţa internă euopeană de ameninţările "protecţioniste" şi să coopereze îndeaproape cu PE. Cu puteri extinse în materie de politică anti-trust, comerţ, agricultură şi alte dosare europene, Comisia Europeană, organul executiv al UE, este un puternic factor de reglementare în aceste domenii, având dreptul să facă propuneri legislative în multe altele. Astfel, funcţia de preşedinte al CE este una dintre cele mai importante şi influente din lume, nu doar din Europa. O asemenea funcţie necesită şi un titular puternic, asta, cel puţin în teorie, după cum scrie Newsweek în numărul de săptămâna viitoare, la 21 septembrie, în care îl face praf pe Barroso, considerându-l un conducător mediocru, ajuns "accidental" capul Europei. Dar asta nu a fost vina fostului premier portughez, care în 2004, la primul mandat la cârma CE, a fost "cel mai slab numitor comun" între candidaţi, pentru puterile care aveau interesul să pună un om ca el acolo.  

În vârstă de 53 de ani, fostul premier portughez a intrat în politică în 1975 ca "tânăr maoist", în perioada când ţara sa înfăptuia o revoluţie democratică, iar acum s-a transformat într-un hotărât reformator de dreapta, după cum îl descrie Newsweek. Din 2004, de când a ajuns în funcţia de top din UE, a avut ani grei, nefericiţi. Europa s-a înecat în dispute fără nici un rost, fără nici o soluţie şi fără de sfârşit pricind Constituţia Europeană, vremurile glorioase ale economiei europene au apus demult, războiul din Irak i-a divizat pe europeni, în timp ce Rusia a câştigat tot mai mult teren, la fel şi criza gazului, iar efectele crizei economice ­ cel mai important fiind şomajul ­ a accentuat euroscepticismul în majoritatea ţărilor bătrânului continent.  

Dar nu pentru toate acestea este de vină Barroso. Spre deosebire de faimosul său predecesor Jacques Delors, considerat un cârmaci "forte", care a avut de condus o Europă cu 9 state membre la început, iar apoi cu 12, bucurându-se în vremea respectivă şi de sprijinul altor "titani", ca Helmuth Kohl şi Francois Mitterrand şi chiar de cel al  Margaretei Thatcher, înainte ca ea să alunece spre "euroscepticism", Barroso nu a fost atât de norocos. El are pe cap 27 de ţări şi câţiva şefi de stat sau de guvern, pe care criza îi face din ce în ce mai recalcitranţi. De pildă, preşedintele francez Nicoals Sarkozy, căruia îi sare ţandăra din nimic, a încercat să-i amâne renominalizarea, iar cancelarul german Angela Merkel s-a răstit la el, când a îndrăznit să o critice pentru că a susţinut cu bani în timp de criză industria autohtonă de autoturisme şi a protejat băncile regionale. Tot Barroso a fost nevoit să se descurce şi cu libera circulaţie a cetăţenilor europeni în spaţiul comunitar, care a generat politici extremiste. Şi tot pe capul lui Barroso a căzut şi deziluzia generală a europenilor legată de proiectele incoerente de la Bruxelles, încât la alegerile europarlamentare din iunie, prezenţa acestora la votat a fost, pentru prima oară, sub  50%...  Toate aceste probleme l-au năucit pe Barroso de-a binelea, care nu a mai fost în stare să spună mare lucru la summit-ul G-20. E drept, nici cei mai puternici lideri europeni nu au venit cu vreo soluţie palpabilă pentru ieşirea din criză.