Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi cu o serie de state care abia aşteaptă să facă la fel, oricui i-ar putea trece prin cap că şi-ar putea face propriul său stat. Joshua Keating, de la publicaţia Foreign Policy, oferă o reţetă universală de constituire, în numai patru etape, a unei ţări noi.
După declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi cu o serie de state care abia aşteaptă să facă la fel, oricui i-ar putea trece prin cap că şi-ar putea face propriul său stat. Joshua Keating, de la publicaţia Foreign Policy, oferă o reţetă universală de constituire, în numai patru etape, a unei ţări noi.
Aparent e nevoie de un drapel, un imn naţional şi, eventual, o monedă cu chipul tău. Dar, în realitate, nu-i chiar atât de simplu.
Pasul 1 - Asigură-te că eşti eligibil!
Oricât de tentant ar fi să-ţi declari dormitorul stat suveran, legislaţia internaţională actuală în domeniu conţine câteva – nu multe – standarde de statalitate ce trebuie îndeplinite. Trebuie să ai: 1. un teritoriu determinat; 2. o populaţie permanentă; 3. un guvern; 4. iar guvernul tău să fie capabil să interacţioneze cu guvernele altor ţări.
Citește pe Antena3.ro
Pasul 2 - Declararea independenţei
Chiar dacă ai reuşit să îndeplineşti criteriile statalităţii şi ţi-ai declarat unilateral independenţa, asta nu înseamnă că eşti, automat, luat în serios. Dar, oricum, chiar dacă nu te-a recunoscut nimeni încă, poţi avea anumite beneficii în urma înfiinţării statului tău propriu. “De îndată ce o entitate s-a autoînfiinţat, ca un stat de facto, va beneficia de integritate teritorială şi de garanţii de suveranitate”, afirmă Stefan Talmon, profesor de drept internaţional la Oxford şi autor al lucrării “Recunoaşterea, după legile internaţionale”. “De pildă, acum, când Kosovo s-a declarat stat, Serbia nu-l va putea ataca după voia sa, ca să şi-l ia înapoi, pentru că beneficiază, potrivit Cartei ONU, de interzicerea folosirii forţei. Aceste reguli au fost stabilite în perioada războiului rece, pentru a proteja noile state, care nu fuseseră încă recunoscute de un bloc sau de celălalt.
Pasul 3 - Recunoaşterea
Nu-i mare scofală să ai o ţară proprie fără ca alte ţări să nu aibă habar de existenţa ta. Recunoaşterea internaţională este cea care dă unei ţări legitimitate în comunitatea internaţională şi care face distincţia, la urma urmei, între cei din Noua Zeelandă şi cei din Nagorno Karabah. Cu toate acestea, evident, statele nou-înfiinţate au nevoie de o oarecare credibilitate. “Recunoaşterea e destul de complicată, pentru că procesul combină legislaţia internaţională cu politica internaţională”, afirmă Talmon. “Unii oameni sunt de părere că recunoaşterea este un act pur politic. Recunoaşterea unui nou stat e la discreţia statelor existente, aşa că nu există drepturi care să garanteze recunoaşterea.” Aceste reglementări erau valabile în special în perioada războiului rece, când legitimitatea naţională a nordului şi sudului Vietnamului, a nordului şi sudului Coreii sau a estului şi vestului Germaniei depindea de care parte era întrebată. Şi în ziua de astăzi există câteva entităţi care sunt recunoscute ca state de unele ţări, dar nu şi de altele. Palestina, Taiwanul şi Ciprul de Nord intră în această categorie.
Statele Unite nu au o politică oficială a Departamentului de Stat referitoare la ce se cere pentru recunoaşterea unui stat. În schimb, decizia de recunoaştere a unui stat îi aparţine preşedintelui ţării. Tot preşedintele decide dacă stabileşte relaţii diplomatice cu statul, potrivit intereselor naţionale ale Statelor Unite. Nu există curtoazie, aşa că, atunci când soliciţi recunoaşterea, trebuie să fii sigur că poţi să explici în ce măsură independenţa ta este bună şi pentru America. Pe vremuri, era suficient să-ţi dovedeşti doar convingerile anticomuniste. Astăzi însă, priorităţile strategice americane sunt ceva mai complexe, aşa cum demonstrează şi cazul Kosovo, nemaivorbind de influenţele ruseşti.
Pasul 4 – Legitimitatea de aur
Ultimul pas îl constituie intrarea în Organizaţia Naţiunilor
Unite. De la fondarea sa, în 1945, ONU a devenit standardul de aur al legitimităţii
internaţionale. “Primirea în ONU echivalează cu o formă de aprobare”, afirmă
Talmon. “E ca o marcă, ce arată că eşti, de-acum încolo, un membru cu drepturi
depline al comunităţii internaţionale”. Ca să devii membru al ONU, tot ceea ce
trebuie să faci este să scrii o scrisoare secretarului – general
al organizaţiei, în care să ceri primirea în ONU. Poţi să expediezi scrisoarea şi prin poşta electronică, pe adresa sediului Naţiunilor Unite din New York. Abia apoi urmează partea mai dificilă. Consiliul de Securitate prezintă cererea ta Adunăriii generale, care trebuie să hotărască, cu o majoritate de două treimi, dacă eşti un “stat iubitor de pace”, ce îşi poate îndeplini obligaţiile stabilite de carta ONU. Dar, toate aceste demersuri nu merită făcute dacă nu ai îndeplinit pasul al treilea. O serie de state nerecunoscute, care au cerut primirea în ONU, inclusiv triburile amerindiene, însă nu s-au bucurat de credibilitate prin recunoaştere bilaterală, s-au văzut cu cererile respinse. Cel mai mare obstacol privind intrarea în ONU îl reprezintă politicile puterii. Nici Coreea de Nord, nici cea de Sud nu a intrat în organizaţie până în 1991, din cauza veto-urilor opuse de un bloc sau altul, în perioada războiului rece. Chiar şi acum, Rusia ar putea bloca, printr-un veto în Consiliul de Securitate, aderarea Kosovo la organizaţia internaţională. Aşa cum se poate observa, punctul în care un teritoriu devine oficial o ţară, depinde de ochiul privitorului. Dar, partea bună e că cu cât aşteptarea este mai lungă, cu atât şansele sunt mai mari.
sanziana.stancu@jurnalul.ro
