Soluţiile lui Obama

Multă lume a văzut în Barack Obama un soi de candidat antisistem, pentru că victoria sa, mai mult decât convingătoare, a venit pe fondul imensei nemulţumiri faţă de cei opt ani de guvernare ai  Administraţiei George W. Bush. Cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

În primul rând, nu toată moştenirea lui W. Bush trebuie pusă în discuţie, şi de altminteri nici Obama nu a făcut acest lucru. În al doilea rând, Obama a fost extrem de inteligent, acţionând astfel încât să nu creeze noi falii, noi rupturi într-o naţiune şi aşa suficient de dezbinată pe atât de multe subiecte, nu doar în privinţa războiului antiterorist sau a crizei financiare.

 Senatorul Obama nu a definit sistemul, care i-a permis să ajungă acum preşedinte, drept unul ticăloşit, şi nici nu s-a prezentat pe sine ca pe un Făt Frumos în luptă cu respectivul sistem. Nu, el şi-a propus altceva: ca schimbarea să aibă loc în cadrul sistemului, fiind conştient că ticălos  nu este sistemul, ci sunt "ticăloşi” aceia care îl conduc.

Nu şi-a propus nici să aducă amendamente Constituţiei, nici să schimbe instituţii, sisteme de vot etc. Nu, el a identificat problemele sistemului şi a propus nişte soluţii. A făcut aceste lucruri cu inteligenţă, cu echilibru şi cu respect faţă de sistem. Dar mai ales a reuşit să redea americanilor demnitatea de cetăţeni, oferindu-le, ca nimeni altul în ultimii ani, oportunitatea de a se simţi subiecte şi instrumente ale schimbării, în acelaşi timp.

O dată cu Obama, americanii au redescoperit datoria de a fi cetăţeni, de a-şi asuma mai multe responsabilităţi în spaţiul public, în general, şi în politică, în special. Iar Obama s-a dovedit cu adevărat capabil să facă un alt fel de politică, bazat pe  perseverenţă, muncă în echipă, mobilizare, implicare, foarte aproape de ceea ce se numeşte democraţie directă. Participarea extrem de mare la vot, cea mai mare din ultimul secol, spune că aceste alegeri au avut cu adevărat o miză şi că Obama a reuşit să se facă înţeles şi să se prezinte pe sine ca liderul demn de a face faţă sfidărilor viitorului.

Văd că mulţi analişti şi ziarişti români se străduiesc să facă din Obama un socialist periculos pentru America şi pentru valorile sale fondatoare, doar pentru că a îndrăznit să spună că este cazul, pentru binele sistemului şi pentru sănătatea democraţiei, ca bogăţia naţiunii să fie mai echitabil distribuită în sânul societăţii.

Nu este Obama primul preşedinte american care recurge la astfel de măsuri. A mai făcut-o, înaintea lui, F.D. Roosevelt, care a scos America din criza anilor 29-33 mai puternică şi mai prosperă, a pregătit-o să învingă în cel de-al Doilea Război Mondial şi să devină puterea dominantă a lumii. A meritat să-şi asume "riscul” intervenţiei statului în economie şi pe acela al redistribuirii bogăţiei, prin intermediul statului-providenţă? Eu zic că da!

Nu ştiu dacă victoria lui Obama e şi o revanşă a stângii la nivel global. Mai degrabă nu, deşi este evident că stânga are acum o mare şansă de a-şi afirma noua identitate şi de a-şi pune în practică politicile specifice. Profesorul şi istoricul Eric Hobsbawm, care a trăit ascensiunea lui Hitler, şi care este un om de stânga, atrage atenţia, într-un interviu acordat BBC, celor care cred că actuala criză va ajuta revitalizarea stângii: "În anii ‘30, efectul net, din punct de vedere politic, al Marii Depresiuni, a fost o întărire enormă a dreptei.”

America a fost atunci marea excepţie şi s-ar putea să fie şi acum. În ceea ce mă priveşte, între "socialismul” luminat al lui Barack Obama şi populismul care se afirmă zgomotos şi iresponsabil în toată Europa, iar în România împiedică orice dezbatere politică serioasă şi responsabilă, aleg fără ezitare poziţia lui Barack Obama.

De ce? Pentru că atunci, ca şi acum, soluţiile propuse de Roosevelt şi Obama au drept primă grijă prezervarea sistemului şi apărarea democraţiei, ceea ce n-a fost cazul luptei cu "sistemul ticăloşit” din aceşti ultimi patru ani. Avem la ce medita!