Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lecțiilele istoriei sunt, din păcate, repede uitate, iar politicienii cred, între primii, cu naivitate de multe ori indusă, că există „fracturi” de comportament în viața națiunilor, care le-ar schimba în bine, în interesul stabilității generale. Conflictul din Ucraina are și rolul hârtiei de turnesol care relevă interesele și alianțele camuflate din Europa, între acestea, funcționarea unei nocive axe Moscova-Budapesta, cu serioase amenințări la adresa României. De la Revolta comunistă din 1919, exportată de bolșevicii ruși în Ungaria, trecând prin raptul teritorial al Transilvaniei de Nord, continuând cu acțiunile revizioniste ale propagandei din perioada comunistă și ingerințele spionajului maghiar în evenimentele din 1989 și mai nou, cu lovituri sub centură din interiorul NATO și UE, regimurile de la Budapesta nu și-au schimbat năravul. Ungaria a fost mereu un avanpost al Rusiei în Europa, folosit să promoveze interesele Moscovei, care a „pompat” constant în susținerea politicii de revanșă a Budapestei, ce are constantă strategică demolarea Tratatului de la Trianon.
Ștafeta de la Bela Kun, preluată de Horthy
Documentele scoase din arhivele sovietice au confirmat că o consolidare a statului român ar fi „împins” Ungaria și URSS să formeze o alianță de facto împotriva „pericolului românesc”. O așa-numită „obsesie antisovietică” afișată la Budapesta în perioada imediat următoare Primului Război Mondial este o exagerare contrazisă de fapte. Alianța neformalizată a mers până acolo, încât amiralul Horthy și regimul său fascist au reușit să realizeze un gentlemen’s agreement cu Stalin vizavi de România, ceea ce pentru istoricul Larry Watts a fost o revelație. Lucrarea „Aliați incompatibili” pune în circulație, cu sprijinul documentelor desecretizate după 1991, teza acestei „prietenii ascunse”. Lucrarea menționează astfel constanta antiromânească a politicii celor doi vecini ai României Mari, care urmăreau recuperarea Transilvaniei, respectiv a Basarabiei și Bucovinei. „Nu numai că, încă din 1919, Horthy intenționa să apeleze la sprijinul militar al Moscovei împotriva României, chiar netezind drumul prin numirea ca șef al Statului Major, în 1938, a lui Werth, fost comandant al Armatei Roșii a lui Bela Kun, dar, de asemenea, Moscova s-a declarat dispusă să ignore declarația de război a Ungariei, dacă participarea sa nu avea să fie activă pe frontul de Est, ca aliată a Germaniei. În ianuarie 1944, armata sovietică chiar a ordonat unităților sale și celor de partizani care operau în regiune să nu deschidă focul asupra forțelor ungare, ceea ce arată cât de mult dorea Kremlinul o astfel de coaliție împotriva României”, arată istoricul american.
O prietenie ascunsă, dar vizibilă
După înfrângerea Revoluției sovietice din Ungaria, la care trupele române au avut o contribuție esențială, minimalizată de istoricii de la Budapesta, deranjați de rolul salvator al Armatei Regale, Horthy afișează o atitudine extrem de rece în relațiile cu Uniunea Sovietică. Amiralul spera să poată, prin apropierea de Germania, dar și de Franța și Anglia, să fisureze bazele Trianonului, printr-o cruciadă antibolșevică, atunci la modă. El juca la două capete, pentru a stimula revizionismul în Europa. Rusia sovietică a intuit și a exploatat acest filon. După distrugerea Cehoslovaciei, în toamna anului 1938, într-o încercare de a despărți Ungaria de Germania, Moscova a început a-și exprima sprijinul pentru solicitările teritoriale ale Ungariei față de vecinii săi. Pe la sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940, prin cercurile conducerii militare și politice maghiare a început să circule ideea unei operații comune maghiaro-sovietice împotriva României. Imediat după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, în toamna anului 1939, guvernul ungar și în special conducerea armatei, în frunte cu generalul-colonel Werth, începuseră să trimită memorandumuri care cereau „încheierea unei convenții militare cu Uniunea Sovietică pentru coordonarea momentului atacului”, cum arată lucrarea citată. Cu toate că prim-ministrul Teleki avea anumite îndoieli, el nu a putut rata această oportunitate și „un plan detaliat a fost elaborat, cu specificarea cererilor maghiare cu privire la România și a condițiilor de intervenție”, arată istoricul Gyula Juhasz într-o lucrare academică publicată la Budapesta în 1979.
Alianța nedeclarată Rusia sovietică-Ungaria horthystă a funcționat în rapturile teritoriale susținute de Germania. Ocuparea Transilvaniei de Nord, a Basarabiei și Bucovinei au ciuntit România.
Adio, arme! Aliații se spionează între ei
După ce Ungaria este din nou înfrântă pe fronturile de luptă și ocupată de sovietici, revenirea teritoriilor acaparate României prin Dictatul de la Viena nu se produce automat. Deși armata română intrase iar în Budapesta și participase, alături de Armata Roșie, cu mari jertfe de sânge la înfrângerea naziștilor și a fasciștilor maghiari, Stalin nu uită serviciile făcute de aliatul nedeclarat. Administrația militară sovietică a transmis greu, după multe insistențe, trecerea teritoriilor aflate vremelnic sub autoritatea Ungariei către administrația statului-mamă. Regimul comunist, abia instalat în România, trebuie să facă o serie de concesii impuse de la Moscova, care continua politica ei imperială, de data asta sub steag roșu - „dezbină și stăpânește!”. România este obligată să accepte formarea Regiunii Autonome Maghiare, un focar de dezbinare interetnică, stins doar prin reforma administrativ-teritorială inițiată de Nicolae Ceaușescu în 1968. Prin formarea în 1955 a Tratatului de la Varșovia, ca răspuns la înființarea NATO din 1949, sub tutela celor două mari puteri, URSS și SUA, se intră într-o nouă fază a confruntării politico-militară din perioada Războiului Rece. Acum, România și Ungaria se aflau pentru prima oară în postura de aliați. Această poziție nu le-a ferit de permanente tensiuni în care Moscova intervenea ca arbitru, dar niciodată neutru, alimentând prin acțiuni de destabilizare, coordonate cu Budapesta, atacurile voalate sau directe împotriva României. „Scoaterea graduală de sub control sovietic a Armatei și a altor instituții române, proces manifestat mai ales după retragerea din țară a trupelor sovietice în 1958, a făcut ca România să devină o voce distinctă în cadrul Tratatului de la Varșovia, cu precădere după 1964”, se arată în Cuvânt înainte al lucrării „România, 36 de ani în Tratatul de la Varșovia”, datorată istoricilor militari Constantin Olteanu și Alesandru Duțu.
Ungaria, cel mai fidel aliat al Moscovei
Revolta din 1956 din Ungaria a fost doar o fereastră în „armonia” care lega Budapesta de Moscova. După ce tancurile Armatei Roșii au înăbușit revolta, a reînceput sovietizarea, cu vigoare și mai pronunțată. Serviciile de informații și armata erau punctele de interes cele mai bine controlate. Politicienii unguri nu se mai abăteau nici un milimetru de la tezele lansate de Moscova. În Ungaria, instruirea de la doi până la opt ani în instituțiile militare era obligatorie pentru posturile de comandă de la nivel de colonel în sus, în vreme ce obligativitatea de a vorbi fluent limba rusă constituia un alt element de influență și control sovietic. GRU și KGB recrutau candidații recomandați de consilierii sovietici, ofițerilor respectivi li se cerea apoi să semneze legăminte de loialitate față de URSS. Acestea erau probate în veritabile misiuni de spionaj.
Agenți plasați în Occident ca refugiați după revolta din 1956
La propaganda care s-a specializat să prezinte politica României de stat opresor față de minoritatea maghiară se adăugau teme privind decredibilizarea acțiunilor de independență politică a Bucureștiului, care pornise pe un drum propriu în relația Occidentul. „Capacitatea Ungariei de a exploata potențialul comunităților de emigranți în scopul unor acțiuni de dezinformare a luat un avânt considerabil în timpul și după revolta din anul 1956, întrucât mulți agenți maghiari și agenți KGB au făcut parte din valul masiv al celor peste 200.000 de refugiați, menționează Larry Watts în monumentala lucrare „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”. Majoritatea acestora s-au stabilit în SUA, Marea Britanie și Canada. Deși majoritatea acestora erau refugiați din motive economice, în scop propagandistic, tuturor li s-a acordat statutul de „luptători pentru libertate”, calitate dezirabilă pentru a activa în organizații de emigranți și în alte foruri care acționau în Europa de Est. Se estimează, de surse istorice americane, că „KGB a avut cel puțin 200 de agenți proprii printre emigranții din primul val, fără a-i lua în calcul și pe agenții AVO (serviciul ungar de spionaj), despre care KGB știa foarte bine. Acțiunile dușmănoase la adresa României desfășurate prin „asociațiile transilvănenilor” erau astfel bine controlate, cum STASI se adresa la fel sașilor din România, cu presiuni asupra mass-media din Germania de Vest.
După invazia Cehoslovaciei, era vizată România
Înăbușirea „Primăverii de la Praga” prin intervenția armată a URSS și a aliaților săi Ungaria, RDG, Polonia, Bulgaria în august 1968, a tras semnalul de alarmă la București. Mitingul uriaș de condamnare a intervenției militare în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varșovia a declanșat un sprijin diplomatic puternic pentru România din partea Statelor Unite și Chinei. Planurile de invazie a României au fost puse la congelat abia spre sfârșitul anului. Documentele militare arată că la granița de vest așteptau semnalul de atac, în august 1968, 6 divizii maghiare și 4 divizii sovietice.
Căderea comunismului nu a zdruncinat alianța cu Moscova
Declarațiile lui Viktor Orban lansate din România sunt și ele parte a manifestării în situații critice a alianței care funcționează de peste un secol între Ungaria și Rusia. Schimbările de regim nu au produs și modificări de fond în mecanismul de sprijin reciproc. Poziția Budapestei a devenit însă nocivă pentru NATO și UE, puse în situația complicată de a recunoaște de fapt rolul de cal troian al Ungariei în cele două organizații. Orban trece în ochii Moscovei testul de loialitate, dar aruncă sâmburele dezintegrării la Bruxelles, fără să aibă momentan consecințe. Criticile verbale de catifea, emise la București, nu sunt de natură să limpezească lucrurile. Nimeni nu are tăria să rupă nodul gordian. Așa cum scria un distins general al armatei române, academicianul Victor Voicu, cetatea poate fi cucerită doar atunci când sunt deschise din interior porțile ei.
