Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bombardamentul informaţional la care este supus un copil îi modifică, la propriu, creierul. Insomnia, agresivitatea sau moleşeala sunt doar câteva din simptomele pe care psihiatrul Gabriel Diaconu le întâlneşte la copiii care îşi petrec mai mult timp pe tabletă decât o fac cu părinţii.
Cât de periculos e bombardamentul informaţional asupra copiilor şi de ce ar trebui să-i ferim?
Copiii noştri au deja alte creiere decât am avut noi, şi noi avem alte creiere decât părinţii noştri. Nu poţi împiedica adventul tehnologiei. Pe de altă parte, eu, prin bombardament, înţeleg exces. Televizorul, la copilul preşcolar, în doze peste 1 – 2 ore pe zi, e toxic. La copilul şcolar, până la pubertate, timpul poate fi extins la 2,5 – 3 ore pe zi. La copilul adolescent, timpul maxim împărţit între televizor - calculator - tabletă poate fi prelungit la 3,5 - 4 ore în total, pe perioada week-end-ului. Cifrele reprezintă maximul superior. Aparatele tip telefon intelegent/tabletă, peste o oră pe zi, sunt toxice, mai ales seara, din pricina tehnologiei ecranului (lumină albastră), care creşte riscul de insomnie prin stimularea directă a anumitor celule din retină. Toxicitatea informaţională e la fel de periculoasă, ba chiar mai periculoasă, pe alocuri, decât o – să zicem – infecţie alimentară. Mie mi se pare uluitor că părinţii au grijă să nu le dea copiilor pui hrănit cu hormoni, dar se laudă când copiii "consumă" produse informaţionale în cantitate mult peste vârsta lor. E, pentru mine, un paradox. Efectele nu se văd imediat. Creierul e un organ viu care are o capacitate incredibilă de-a se adapta, dar e şi un organ capricios. De multe ori dezvoltă preferinţe, vezi adicţii, pentru lucruri fără de care suferă. Suferinţa se manifestă prin iritabilitate, tulburarea somnului, până la agresivitate, plâns.
Cum îi învăţăm să gestioneze avalanşa informaţională?
Două reguli trebuie aplicate. Una asupra cantităţii, deja enunţată mai sus. A doua asupra conţinutului informaţiei, ceea ce americanii numesc ”parental guidance” (grijă parentală), sau, pe scurt, PG. Noţiunea e insuficient înţeleasă în România, anume că ”acordul” părintelui nu e doar formal. Părintele trebuie să se uite împreună cu copilul la program şi să decidă, în timp real, dacă informaţia este adecvată. Copilul nu are voie să se uite singur la televizor până la pubertate, fără supravegherea unui adult. O regulă de bun simţ este că până în perioada şcolară nu sunt indicate filme, desene animate care conţin scene de violenţă sau de cruzime asupra unor personaje umane sau animale, scene cu conţinut grafic (nuditate, sex) sau conţinut religios explicit. De asemenea, nu sunt indicate în general jocurile video care au conţinut luminos-intermitent agresiv (strobe-effect) pentru că, la copilul mic, pot precipita crize convulsive/epileptice. Jocurile au un PG foarte riguros. Dacă PG-ul e 7+, sau 13+, părinţii trebuie să respecte recomandarea, chiar dacă e vorba de Lego sau alte variante. Mândria cretină a unor părinţi că au un copil ”precoce” e doar o prelungire a propriilor lor nevoi. Precocitatea unui copil, intelectual, poate anunţa un dezechilibru pe alte fronturi de dezvoltare a comportamentului, şi personalităţii copilului. Un copil cu un ”procesor” puternic, peste vârstă, nu e obligatoriu un copil integrat, un copil prietenos, un copil atent, un copil care poate să înveţe.
Desenele animate – cât sunt prea mult?
Problema cu desenele animate e, vorbind de conţinut aici, în coerenţa mesajului prezentat. Din păcate animaţia a migrat către un gen de fast-food bizar, în care naraţiunea e înlocuită de acţiune. Acţiunea e repetitivă, stereotipă. Se întâmplă, practic, acelaşi lucru din nou şi din nou, anume eroul pozitiv execută o acţiune asupra eroului negativ, de obicei printr-un mijloc de violenţă, de agresivitate, de autoritate sau de putere. Semnalul de alarmă, spre exemplu, e când copilul începe să emuleze personajul din desenul animat. Şi asta se întâmplă de obicei. O altă problemă e cu idealizarea/glorificarea unui anumit tipar de personaj, spre exemplu la fetiţe sunt accentuate sexualizarea precoce şi cochetăria. Ştim, spre exemplu, că vârsta la care se maturează, la pubertate, fetele a scăzut cu peste doi ani faţă de generaţiile anterioare. Nu e doar o consecinţă a schimbării nutriţiei, e un fenomen complex care include şi presiunea informaţională prin produs.
Programa şcolară – încărcată şi inutilă?
Programa şcolară e încărcată, nu cred că pot generaliza că e inutilă. Faptul că doar 1 din 2 tineri ajunge să mai promoveze bacalaureatul e un simptom oribil al reformelor anterior făcute în Educaţie. Nu e idiocraţie, e pur şi simplu epifenomenul unei educaţii profesate din ce în ce mai amator, mai demotivat, mai şontorog. Problema, în cele din urmă, e că educaţia şcolară, mai exact lipsa ei, continuă şi acasă. Practic, din ce în ce mai mulţi copii trec treptat la o fază de neglijenţă parentală. Învăţarea colaborativă, care în trecut se realiza şi la locul de joacă, prin forjarea de prietenii stabile, e înlocuită acum de veritabile ”insule” de socializare, între care nu mai există nimic. Pentru adulţi e confortabil să-i ştie pe copii, cuminţi, racordaţi la un televizor sau calculator. Asta până când copiii nu mai performează la şcoală, sau dezvoltă probleme de comportament. Atunci majoritatea se sesizează, încep să retragă televizor/calculator, o fac brusc, copiii suferă, ajung simptomatici şi te trezeşti cu părintele care vine cu copilul la psihiatru/psiholog şi clipeşte rar în timp ce-ţi spune că, în week-end, copilul stă şi 10 – 12 ore la calculator, şi că practic ”altceva nu mai face”. Boala informaţională a generaţiei ăsteia e lipsa de timp a părinţilor care lasă în urmă un abis, un vacuum, în care creşte viermele adicţiei la terminalul TV, sau la Internet. Îţi vine, de multe ori, să te întrebi cum ar arăta ziua în care, pentru o zi de sâmbătă, n-ar mai exista acces la calculator, or televizor. Şi-atunci lumea se sperie, pentru că părinţii copiilor de azi şi-aduc aminte cum era în România fără acces la informaţie. Bulimia informaţională de azi e consecinţa deprivării, a anorexiei informaţionale din anii ’80. Din păcate fenomenul e atât de adânc, încât nu-l mai poţi împiedica. Şi abia începem să observăm efectele: delincvenţă la vârste mai mici, sexualizare precoce, creşterea incidenţei tulburărilor de atenţie şi comportament, depresie la vârste mici, suicidalitate, consum de substanţe, per total creşterea suferinţei psihice la vârstă tânără. Beneficiul, în cazul de faţă, e surmontat de departe de riscuri.
