Oricât am lărgi conceptul de turism religios, la Athos, călătorul nu mai e turist, ci pelerin. Cu avantajele şi dezavantajele sale.
Ortodoxia slujită la Athos, ca şi cea repovestită în paginile cărţilor lui Dostoievski, are un caracter excesiv; aş putea spune că nu cunoaşte limite. Călătorul care caută să se simtă bine - concept definind noul comerţ al turismului de orice fel - va fi dezorientat şi dezamăgit, chiar din prima zi a vizitei sale pe teritoriul singurei republici monastice din lume. Dimpotrivă, cel gata să-şi asume oboseala drumurilor lungi şi asfixierea spirituală a nopţilor de priveghi poate dobândi, călătorind la Athos, nu atât satisfacţia unui turist bine echipat, ci pe aceea a unui creştin obişnuit care, la distanţă de lumea moderna şi atee, constată că pacea sufletească mai poate fi atinsă. Aşadar, pregătiţi-vă cu răbdare pelerinajul la Athos, dobîndind, mai întâi, “diamonitirionul” - invitaţia de a păşi pe teritoriul sutanelor negre, apoi planificaţi-vă traseul din ţară până la Ouranopolis - portul de unde veţi lua vaporul care vă va duce la Daphne. De acolo, timpul se va rupe în două şi ordinea monastică va lua locul celei profane. Pe drumurile desfundate, un măgar valorează mai mult ca o maşină, magazinele, hotelurile şi restaurantele rămân o amintire, iar oamenii vii sunt mai rari decât sfinţii din icoane. Vă îndemn ca, dintre cele 22 de mânăstiri întemeiate pe Athos, să vedeţi, în primul rând, Vatopedul, cu arsanaua ei medievală ridicată de Ştefan cel Mare şi cu Brâul Maicii Domnului, apoi să ajungeţi sub vârful muntelui Athos, la schitul Prodromu, unde veţi împărţi masa şi casa călugărilor români plecaţi de ani buni din ţară. Găzduirea e gratuită, dar nu vă aşteptaţi la servicii de catalog turistic, ci, din contră, pregătiţi-vă să trăiţi simplu şi în rugăciune, ca unică răsplată pentru generozitatea de a fi primiti în lumea lor secretă.