Bijuterii din vatra satului românesc

Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti; Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale “Astra”; Muzeul Satului Bucovinean din Suceava – trei muzee în aer liber care deţin, în colecţiile lor, comori din lumea satului tradiţional. Muzeul Naţional al Ţăranului Român – un aşezământ ce aduce laolaltă artele şi tradiţiile populare. Fiecare dintre aceste muzee ne aşază faţă în faţă cu istoria frumoasă a oamenilor simpli.

Al doilea muzeu în aer liber din lume
Pe malul lacului Herăstrău, pe Şoseaua Kiseleff din Bucureşti, se află un frumos “sat” arhaic, ce îţi dezvăluie un univers tainic în care mulţi îşi regăsesc rădăcinile şi pierduta puritate a lumii miraculoase a satului românesc, cu frumoasele poveşti ale copilăriei, cu trăsnăile mai mari ori mai mici, cu dojana şi mângâierea bunicilor care astăzi nu mai sunt...
În 1936, profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955), întemeietorul Şcolii româneşti de Sociologie, deschidea, la 10 mai, în prezenţa regelui Carol al II-lea, şi la 17 mai, pentru public, după îndelungi strădanii, Muzeul Satului Românesc: unul dintre primele muzee etnografice din lume şi al doilea muzeu în aer liber din lume, după cel din Stockholm.
“În cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti– precum subliniază conf. univ. dr. Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului – Dimitrie Gusti a organizat, între anii 1925-1935, o serie de cercetări interdisciplinare în 60 de sate din diferite regiuni ale României. Primele cercetări etnografice sunt legate de însăşi etapa constituirii Muzeului Satului (...). Cercetările au vizat cunoaşterea complexă a vieţii rurale dar, mai ales, identificarea şi achiziţionarea monumentelor de arhitectură populară şi a inventarelor de obiecte care au facut posibilă realizarea, în 1936, a unui muzeu reprezentativ pentru cultura şi civilizaţia satului românesc. Lucrările pentru amenjarea muzeului au început în martie 1936. A fost o muncă titanică de amenajare a unui teren în suprafaţă de 4.500 mp. Proiectul a fost susţinut moral şi material de Fundaţia Culturală Regală  «Principele Carol».
Sarcina construcţiei lui a fost încredinţată lui H.H. Stahl şi lui Victor Ion Popa, ultimului revenindu-i partea cea mai dificilă, aceea a proiectării acestui ansamblu. Trebuia să se ţină seama şi de dezideratul ca muzeul  să fie un «sat-muzeu», adică prezentarea unui sat ca atare, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie... deci să reprezinte, în unic, un sat real, cu uliţele, plantaţiile, fântânile, pieţele lui. Monumentele selecţionate în teren, după criterii valabile şi astăzi, au fost transportate la Bucureşti în 56 de vagoane. O dată cu ele, au venit şi 130 de meşteri care urmau să refacă monumentele după tehnicile tradiţionale cunoscute.”
Muzeul Satului Românesc a fost realizat ca un aşezământ sociologic, astfel încât vizitatorii să perceapă realitatea vie, iar viaţa satului să fie cât se poate mai apropiată de cea reală. Periodic, în casele din muzeu au locuit foştii proprietari, iar în timp, familii de ţărani din satele de origine ale monumentelor. N-au venit în “satul” bucureştean cu mâna goală, ci ca gospodari destoinici, cu toate cele necesare traiului, din care nu lipseau păsările şi animalele.
“Din păcate, vremurile au marcat Muzeul Satului. Cu prilejul construirii Palatului Elisabeta au fost demolate construcţiile aduse din Basarabia care, din păcate, s-au pierdut. După ocuparea Basarabiei şi Ţinutului Herţa de către ruşi, un mare număr de români refugiaţi a fost găzduit în casele din Muzeu. Fără personal de specialitate, locuit de diverse persoane, Muzeul se degrada fără să se ia vreo măsură de refacere. În acest context, a fost numit director la muzeului, în anul 1948, profesorul Gheorghe Focşa, a doua mare personalitate întemeietoare a muzeului, participant la cercetările monografice şi apropiat al lui Gusti. Acesta a continuat linia directoare trasată de Gusti  transformând însă muzeul dintr-unul sociologic într-un muzeu etnografic, idee salvatoare în acel moment în care comunismul, proaspăt instaurat, considera sociologia o ştiinţă coruptă, burgheză. Noua conducere a muzeului a reluat cercetările de teren care vizau refacerea colecţiilor de obiecte care să facă posibilă refacerea interioarelor distruse, dar şi reorganizarea muzeului după principiul reprezentării tuturor regiunilor ţării. Au fost aduse acum în muzeu monumente de mare originalitate şi unicitate. (…) Începând cu anii ’60, în România a fost creată o importantă reţea de muzee în aer liber. (…) Muzeul Naţional al Satului «Dimitrie Gusti» este astăzi un muzeu original şi prin păstrarea, în structura sa, a gândirii înaintaşilor: pionieri ai muzeologiei etnologice. Monumentele, în totalitate originale, sunt mărturii de viaţa tradiţională românească, dar, în acelaşi timp, constituie şi ilustrarea unei anume concepţii muzeologice şi de prezervare a patrimoniului construit; ele ilustrează un drum parcurs de la primele cercetări coordonate de Dimitrie Gusti până în prezent, drum presărat cu înca 18 muzee, care l-au luat ca punct de reper”, mai spune doamna Paula Popoiu.
Muzeul Naţional al Satului găzduieşte evenimente deosebit de interesante. Copiii dar şi părinţii şi bunicii sunt invitaţi la un atelier de Teatru de umbre la 11 mai, 8 iunie şi 22 iunie. Pe de altă parte, pe lângă expoziţii tematice, uliţele frumosului sat vor fi pline în vacanţa de vară, copiii fiind invitaţi să participe la Tabăra de creaţie “Vara pe uliţă”.

Satul din Dumbrava Sibiului
Pe Calea Dumbrăvii, pe drumul ce-ţi poartă paşii spre Răşinari, aproape de ieşirea din Sibiu, ţi se dezvăluie un univers aparte, ca o gură de rai: frumosul sat creat aici de Cornel Irimie în urmă cu 51 de ani. Organizat pe o suprafaţă de 96 de hectare, Satul din Dumbravă este cel mai mare muzeu în aer liber din România şi unul dintre cele mai mari din Europa.
Ideea creării unui muzeu la Sibiu este însă din 1897. La Adunarea generală de la Mediaş s-a decis, cu majoritate de voturi, construirea unei case naţionale care să cuprindă şi un muzeu istoric şi etnografic. Zis şi făcut. În 1905 era inaugurat Muzeul Asociaţiunii, un miracol al vremii. Anul 1950 a adus însă schimbări haotice, considerate realizări ale conducerii statului de atunci. Muzeul Asociaţiunii a fost desfiinţat. Cele peste 50.000 de obiecte din colecţie au fost transferate la Muzeul Brukenthal. Transferul patrimoniului a fost făcut haotic, fără nici o supraveghere şi cu mijloace improvizate. Numeroase obiecte de patrimoniu au dispărut, pur şi simplu, iar la Muzeul Brukenthal nu s-a încheiat atunci nici un proces verbal de transfer sau de preluare în custodie a obiectelor. În locul muzeului a fost instalat un Ateneu popular. După 7 ani a intervenit o schimbare. Cornel Irimie este cel care a valorificat, în anul 1957, patrimoniul etnografic şi de artă populară găsit în Muzeul Brukenthal, printr-o expoziţie de artă populară românească. Primul experiment de expunere în aer liber a unui monument de arhitectură populară, transferat din situl de origine, a aparţinut fondatorilor Muzeului Asociaţiunii şi a constat din prezentarea unei stâne aduse din munţii Poienii Sibiului.
Cornel Irimie a întocmit schiţa de realizare a Muzeului Tehnicii Populare, a identificat şi recuperat de prin diferite zone ale României monumente de valoare inestimabilă pe care le-a strămutat şi le-a conservat la Sibiu. Irimie ştia cu precizie ce are de făcut mai ales că l-a urmat îndeaproape pe profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi al Muzeului de la Şosea, fiind discipol al acestuia. Şi astăzi, după cum mărturiseşte directorul Mirela Creţu, “este completată colecţia de monumente după planul realizat de Irimie”.
Indiferent de anotimp, pe aleile muzeului în aer liber, departe de tumultul oraşului, păşeşti într-o lume arhaică, bogată în linşte şi frumuseţi nebănuite. Gospodăriile din Dumbravă sunt orânduite precum în satele din care provin, cu grădini îngrijite, cu flori, legume. Fiecare plimbare, fie că este făcută pe jos, cu trăsura, cu sania sau cu barca, este o deconectare de la haosul cotidian şi o portiţă spre o lume în care totul se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Aparent, în Dumbrava Sibiului se găseşte un muzeu ca oricare altul. Însă, pentru cine ştie să-şi deschidă ochii şi sufletul, Dumbrava Sibiului reprezintă o experienţă de neuitat.

Ritualuri din Ţara de Sus
În imediata apropiere a Cetăţii de Scaun a Sucevei se află un mic sătuc răzeşesc, cu uliţele pietruite şi căsuţe frumoase, înconjurate de grădiniţe cu flori şi straturi de legume. Totul este orânduit întocmai ca în vatra localităţilor din care au fost aduse începând cu 1990. Este vorba de Muzeul Satului Bucovinean, un loc cochet, de o frumuseţe aparte.
În fiecare muzeu al satului românesc pe care l-am vizitat am găsit ceva deosebit, un element care-l identifică, făcându-l special. Mai mari ori mai mici, muzeele acestea poartă spiritul satului românesc de odinioară, strămutat o dată cu căsuţele care şi-au găsit locul aici.
Ce găseşti aparte în acest sătuc din Ţara de Sus? În afara monumentelor excepţionale, în câteva case au fost reconstituite riturile de trecere care sunt descrise ca la carte, cu înregistrări audio care susţin datina, adică “veacul de om”, de la botez la înmormântare.
În căsuţa din Straja împrejmuită cu gard din bârne, acoperit cu dranţă, au fost reconstituite ritualul botezului şi scăldăciunea. În această căscioară, vegheat de mamă, este aşezat în legănel pruncul înfăşat. Alături se află o covată, învelită într-o pânză albă, scăldătoarea, iar pe masă toate obiectele ritualice. Cât despre obiectele aşezate în apă la prima scaldă apoi la botez, acestea sunt nenumărate şi atent rostuite. Se pune busuioc, să aibă noroc, flori, să fie frumos, un ban de argint, să fie curat ca argintul şi bogat, o pană de gâscă, să fie uşor, ca pana, o oglindă, să-l placă lumea, şi câte şi mai câte.
La casa din Câmpulung Muscel, Muzeul Satului Bucovinean a ilustrat ritualul de nuntă, tratat în toată complexitatea.
Casa din Volovăţ poartă doliu, aici fiind reconstituit ceremonialul funerar. Bocetele înregistrate pe banda audio te cutremură încă din tindă. Mortul este aşezat în copârşeu şi este înconjurat de bocitoarele care-l jelesc de te înfioară vorbele lor apăsate.
Ţăranul român priveşte moartea cu seninătate, iar când bătrâneţea devine o povară şi iarna vieţii se apropie, când apare “doamna cu coasa” nu mai rămâne nimic de zis. Odinioară, după ce îmbrăcau haine de doiu, femeile îşi despleteau părul şi purtau basmale negre, iar bărbaţii nu se mai bărbiereau. După scăldătoare, mortul era îmbrăcat în hainele pregătite din vreme, aşezat în sicriu, încât lumea să-şi poată lua rămas bun de la el. În ziua înmormântării era pregătit ciurul. Într-o coşarcă sau ciubăraş se punea o creangă de prun împodobită cu tot felul de colăcei, bomboane, nuci şi mere, pom care se găseşte şi în gospodăria de la Volovăţ. În cealaltă cameră totul este orânduit pentru priveghi. Cândva, în satele bucovinene erau înjghebate felurite jocuri, pierdute în timp. Erau practicate în special obiceiuri cu măşti. În unele cazuri, tinerii se mânjeau pe faţă cu funingine şi veneau la mort să sperie lumea. Spre dimineaţă, ritualul includea cântecele de priveghi, în casă, la fereastră. “Zorilor, surorilor/ Ce-aţi silit, de n-aţi venit?/ După Vasile-aţi venit/Vasile nu s-o gătit/ Zâua bună nu şi-o luat...”

La Şosea din 1906
Un alt muzeu ce ne deschide o fereastră spre lumea de ieri este Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Înfiinţat în anul 1906, printr-un decret semnat de Regele Carol I, sub conducerea lui Alexandru Tzigara Samurcaş, Muzeul de Etnografie, Artă Naţională, Artă decorativă şi Industrială, cum s-a numit iniţial Muzeul Naţional al Ţăranului Român, a funcţionat pe locul fostei Monetării a Statului până în 1912, când a fost aşezată piatra de temelie pentru clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea cum aveau să-l numească bucureştenii. În 1931 a fost inaugurată expoziţia de artă ţărănească. Timp de 25 de ani, începând cu 1953, a fost mutat în Palatul Ştirbei din Calea Victoriei, sub denumirea de Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România pentru ca, în 1978, să fie unit cu Muzeul Satului sub numele Muzeul Satului şi de Artă Populară. Abia după 1990 se va reîntoarce în frumoasa clădire-monument de arhitectură ­ special contruită de arhitectul Nicolae Ghika-Budeşti ­ de pe Şoseaua Kiseleff, din apropierea Pieţei Victoriei. Muzeul deţine colecţii etnografice impresionante: colecţii de port, ceramică, mobilier, icoane pe lemn şi sticlă, xilogravuri, obiecte religioase, ţesături, covoare, unelte, precum şi o importantă colecţie de artă populară străină. Din 90.000 de obiecte, 70.000 sunt din vechea colecţie şi 20.000 au fost achiziţionate începând cu anul 1990.
Muzeul Naţional al Ţăranului Român găzduieşte până la 27 aprilie expoziţia “Odoare dintr-un sipet neştiut”, Sala Irina Nicolau; până la 8 mai ­ Expoziţia Portret/atelier VI, Familia Vicşoreanu – olari, Sala Foaier; 11 mai ­ Expoziţia “Constantin Pacea”, Sala Tancred Bănăţeanu.