De la Bârca la Viena şi înapoi (LII)

21 ianuarie 1979(n.r. - continuare): Când deodată mi-am dat seama că e într-adevăr un chilipir să cumperi o placă de gramofon cu nici un leu bucata, că e foarte interesant să ai asemenea lucruri în casă, opere, simfonii, toate interpretările posibile şi imposibile.

Aşa şi cu Mânăstirea Melk. O minune arhitecturală, deşi insist asupra aspectului ei mohorât. O cetate puternică. Valori de început de cultură. Portrete de împăraţi şi una dintre cele mai mari biblioteci din această parte de lume, bibliotecă la care vin pe perioada verii mari somităţi să-şi caute dezlegări la ceea ce îi preocupă.

Trecem cu solemnitatea cuvenită prin mânăstirea propriu-zisă. Este un vârf benedictin. O realizare de mare valoare. Însă n-o cumpăr. Prefer pur şi simplu o casă la ţară. Vreau ziduri albe, cu var ordinar. Nu vreau Mânăstirea Melk. Mă uit cu respect la lada în care-şi ţinea Maria Tereza banii. Nu mi-ar prinde rău acum, la sfârşit de călătorie, nişte cocoşei de aur. Rătăciţi prin labirintul acelei lăzi care se deschide mai greu decât cetatea propriu-zisă.

Dar mai presus de toate, şi aici, ca şi în faţa tuturor operelor de artă şi de arhitectură, în faţa tuturor realizărilor geniului uman, îmi permit să am un punct de vedere mai puţin aristocratic şi elitar, mai puţin artistic şi idealist: aici, în interiorul Mânăstirii Melk, găsesc încă o dată prilejul să omagiez nu numai geniul, ci şi truda milioanelor şi milioanelor de prăpădiţi care au dat întruchipare concretă acestor proiecte.

Câţi meşteri nu şi-au sacrifica vieţile şi nevestele pe aceste schele fără a putea intra şi aici în legendă ca meşterul Manole, căci există culturi care nu povestesc decât partea cu Negru Vodă din Balada Meşterului Manole. Adică spun că pe-acolo a trecut Negru Vodă, un Negru Vodă al lor, un Habsburg cum ar fi cazul aici, şi el a dorit o biserică, o mănăstire, cum ar fi cazul aici. Apoi respectiva operă artistică sare peste toată întâmplarea tragică, peste toată jertfa lui Manole, şi povesteşte ce fel de haine, cât de strălucitoare erau ele, ce fel de cal, ce fel de curte avea împăratul când a venit la inaugurarea mânăstirii.

Melkul, despre care se spune că este poarta de intrare în Wachau, nu-mi povesteşte prin acest ghid care ne poartă prin încăperile sale reci decât succesele. N-atârnă pe nici un perete poza nici unui meşter sacrificat, nu curge nici o fântână lină, cu apă puţină, nu mai miroase de mult la Melk a sudoare de calfă bătută. Şi-a sânge de ucenic biciuit.

În plin ianuarie, n-am să cer Mânăstirii Melk să aibă coridoarele încălzite, nici chiar biblioteca nu poate fi încălzită dacă e nefrecventată. Dar am să cer conştiinţei mele să nu uite niciodată că toate monumentele măreţe care încorporează geniul uman, voinţa stăpânitorilor şi inspiraţia artiştilor, încorporează totodată şi, uneori, mai ales, viaţa şi moartea realizatorilor lor anonimi. Mă cred un poet singular. Mă cred un creator care depinde, în primul rând, de sine.

Citește pe Antena3.ro

Ciuperca otrăvitoare cu dinți sau palmierul-fantomă. Cum arată cele mai ciudate plante și ciuperci descoperite în 2024

N-am nici un motiv personal să scad din meritele oamenilor excepţionali, să temperez flacăra înaltă a ideilor geniale. Dar e de bun simţ să spunem, oriunde ne-am afla, că fără muncitori, nici o idee n-ar rămâne decât o idee. Piramidele Egiptului sunt făcute cu sacrificii nemăsurate şi nu ştiu că vreunul dintre noi, care le admirăm azi, şi considerăm minunat faptul că ele există, am fi în stare să suportăm înscrierea în lungile cohorte de cărători de pietre pentru piramide.

Admirăm Mânăstirea Melk numai după ce servitorii grijulii au avut grijă să şteargă cu cârpe anihilante toate urmele de sânge de pe piatra ei. Întreaga mea carte din Austria este o carte de admiraţie faţă de această superbă ţară a Europei, faţă de cultura şi civilizaţia ei, faţă de oamenii ei. Dar este şi un protest dublu.

Întâi de toate protestez nu împotriva realizărilor civilizaţiei şi culturii Austriei, ci împotriva felului în care au fost ele împlinite, prin sărăcirea altor popoare şi prin dezmoştenirea altor vocaţii, poate la fel de adânci în umanismul lor ca şi vocaţia pentru civilizaţie şi cultură a Austriei.

În al doilea rând, protestez împotriva dihotomiei care se creează între geniul care gândeşte o creaţie şi aceia care o realizează, prin permanenta eludare a rolului acestora din urmă. Prea des, prea peste tot în Austria, în Viena şi la Salzburg, la Melk şi la Krems, marile opere de civilizaţie şi cultură nu poartă decât două semnături: semnătura celui care le-a ordonat şi le-a finanţat cu bani luaţi de la alţii, fie că erau ţăranii români din Sînicolau Mare, fie că erau meşteşugarii din Budapesta, şi semnătura celui care a avut ideea, care a schiţat proiectul.

O a treia semnătură, cea mai adâncă şi mai îndreptăţită, este a realizatorilor propriu-zişi. A muncitorilor în piatră. A făcătorilor de rame la marile tablouri imperiale. A lăcătuşilor care au lucrat din greu aceste chei şi aceste clanţe care se bat aici de pereţi şi răsună o întreagă reţea de canale istorice. Pe aceşti nenorociţi cine să-i vadă?

Mi s-ar putea răspunde că şi aşa ei trebuiau să muncească undeva să-şi câştige o pâine. Şi e adevărat. Dar Mânăstirea Melk n-ar exista dacă toate ideile geniale cu privire la echilibrul şi frumuseţea ei ar fi coincis cu o grevă a generaţiei de zidari.

Mă luminează dintr-o dată o imagine modernă de şcoală din aceşti ani. Ghidul ne spune că sunt fotografii de la internatul mânăstirii aflat alături, şi-mi place în acest context de mohoreală măreaţă vioiciunea copiilor. Îmi place că poartă părul lung. Şi că au haine vii, foarte colorate pe ei. Îmi place că nu li se interzice să fie copii. Şi-mi place că fac sport, deşi sunt la o şcoală cu profund caracter teologic.

Şi-mi place cum trăiesc ei, în ce spaţiu populat de ultimele succese ale dialecticii, ei care sunt, nu-i aşa, viitorii reprezentanţi ai idealismului şi metafizicii. Îmi pare rău pur şi simplu că nu a fost trecută în program o vizită la acest internat. Însă cum sunt un om norocos, la o răscruce văd două fete superbe, cu sâni destul de marcaţi, senzuale, nu-i vorbă, şi chicotind, şi ghidul îmi spune că sunt două fete din respectivul internat.

N-am crezut niciodată în puritatea mânăstirilor, de la Diderot şi până hăt încoace, dar prezenţa acestor vampe momentane îmi corectează puţin entuziasmul cu privire la libertatea din internatul acesta, mi se pare că e excesivă şi, în acelaşi timp, îmi dă speranţa, stimaţi concetăţeni de pe planeta Pământ, că internatele mânăstirilor îşi vor face datoria faţă de noi, aruncând ritmic pe piaţă această valută a liberului schimb de valori.

Împăraţii Austriei, pictaţi minuţios şi subaltern pe pereţii acestei cetăţi, stau în picioare. Mă gândesc serios dacă oboseala în ritmul de dezvoltare al ţărişoarei lor nu se datorează şi acestei - să-i zic doar atât - impoliteţi a pictorilor. Pictori de curte, fiţi atenţi o clipă la mine! Nu mai pictaţi pe împăraţii lumii în picioare. Că obosesc ţările sub ei. şi fac societăţile varice! Doamne, câtă nedreptate! Un scaun măcar, să stea, fiecare câte puţin! Un scaun de serviciu pentru fiecare Leopold, pentru fiecare Franz, pentru fiecare Josef, pentru fiecare Marie, pentru fiecare biet împărat!

S-a mers cu democraţia prea departe! Mă mir cum ne mai rabdă pământul! Împăraţii Austriei stau în picioare şi ghidul stă jos la poartă, şi mai are şi un godin care-l încălzeşte. Bravo, bravo!
(Va urma)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri