Insula tuturor vânturilor

Cate locuri mai sunt in Europa pe care turismul de masa sa nu le fi transformat (inca) in masina de to­cat turisti? Astazi, cand globa­li­za­rea ne face sa gasim aceeasi sticla de ra­coritoare in orice supermarket al lu­mii, ce sanse mai avem sa dam de ceva autentic, care sa miroasa a pa­siu­ne, truda si vointa?

Vreau sa povestesc despre trei in­sule de pe coasta occidentala a Si­ciliei, in municipiul Trapani. O Si­cilie pe care ne incapatanam sa o gan­dim ca pe o coaja de pamant arsa de Soare si bantuita de mafioti si care, de fapt, ofera un pamant, o cul­tura, o traditie, o gastronomie si o ospitalitate care, pe cai tainice, in­tra si raman in inima vizitatorului.

Pantelleria, penultima treapta i­ta­liana, mai aproape de Africa decat de Sicilia, s-a nascut din capriciul unui vulcan: 83 de kilometri patrati de coline si varfuri negre de obsidian aruncate intr-o mare albastra de lapislazuli si acoperita de verdele smarald al vegetatiei mediteraneene, scunda si intortocheata. In ciuda naturii care, la prima vedere, nu ofera multe sanse insulei, surpri­zele nu lipsesc. La Pantelleria se pier­de usor orice pariu: nu exista nici o sursa de apa si totusi insula e aco­pe­ri­ta de verdeata, de vita-de-vie, mas­lini, capere si oregano: vantul si cu­rentii fac sa nu se piarda 'trans­pi­ra­tia' insulei parjolita de un Soare afri­can: condensul re­pre­zin­ta o roua cons­tanta care uda tot ce incolteste.

Pantelleria se mai numeste si 'in­su­la tuturor vanturilor'. Acestea sunt atat de puternice incat plantele au priceput ca doar ramanand lipite de pamant pot sa supravietuiasca. Ni­mic nu creste in inaltime, ci doar pe orizontala. Verdeata se intinde ca o panza de paianjen pe sol, ii face um­bra, reducand evaporarea apei. La randul sau, pamantul fereaca ra­da­cinile in inima sa de lava racita in­c­at nici macar un fir de iarba nu se la­sa smuls cu usurinta: vantul pierde pariul.

Insula e inconjurata de mare, adevarat, dar e nepotrivita pentru pes­cuit, la apa se ajunge cu greu: fa­lezele sunt abrupte, peretii verticali, rocile ascutite, marea deindata adan­ca. O cetate in care locuitorii-agri­cultori – aproape 8.000 la numar – sunt propriii lor prizonieri. Si totusi, da­torita pozitiei sale la rascruce de dru­muri, insula a fost ravnita de mai toa­te popoarele care au trecut si s-au batut pentru ea: fenicieni, ro­mani, bizantini, arabi...

In ciuda conditiilor naturale care par imposibile, sau poate tocmai de as­ta, produsele acestui pamant sunt uni­ce, la fel cum unica este insula si cum unici sunt locuitorii ei. Multi ar fi depus armele in fata atator dificultati. Departe de continent, taiati de lume cand marea nu permite va­poarelor sa se apropie. Ca sa nu mai vor­bim de avioanele care aterizeaza pe o pista de lungimea unei na­fra­me, de pasagerii care, la aterizare, in­fig instinctiv picioarele in podea ca sa aju­te avionul care franeaza din toa­te penele lui metalice. Cei care tra­iesc pe insula aceasta trebuie, si ei, sa ai­ba o fibra deosebita, o vointa de ne­zdrun­cinat. Altfel, sunt sigura, insula ar fi locuita numai de cateva capre razlete. Dar intervin si cultura, tra­di­tia, dragostea pentru pamantul pe care s-au nascut. Si, fara indoiala, mandria de a 'reusi', pur si simplu.

Oamenii acestia, care in mod normal pe o insula ar trebui sa fie pescari, fac ceea ce aici se numeste 'agricultura eroica'. Poate ca in urechile noastre, inca pline de eroismul prefacut al 'epocii de aur', fraza asta nu suna bine, dar e greu de numit altminteri ceea ce se vede pe insula aceasta, unde relieful sare ca o capra. Pentru a putea cultiva orice, trebuie mai intai adunate pietrele din terenul viitoarei terase, apoi pietrele se potrivesc cu rabdare de Sisif pana ce se imbina intr-un imens puzzle, fara mortar, fara ciment, ca sa alcatuiasca zeci, sute de kilometri de ziduri menite, pe de o parte, sa tina pamantul, pe de alta sa apere cultura, despre orice cultura ar fi vorba, de vanturile teribile. Intreaga insula e o imensa piramida in trepte. Exista terase si pentru un singur sir de vita-de-vie. De departe, pri­ve­lis­tea e uluitoare: dungi verzi inramate de ziduri negre care, daca ploua, au lu­ciu de piatra pretioasa.

De aproa­pe, imaginea e la fel de ne­as­teptata: crengile plantelor se in­tind con­centric, se transforma in su­te de mii de balerine care isi rotesc fus­tele in amfiteatre cu sclipiri de ob­si­dian. Vita-de-vie nu se ridica mai sus de genunchi, caperele nici macar la glezna, maslinii imi ajung la umar. 'La inceput le punem pietre pe ra­muri ca sa creasca lipiti de pamant', so­­seste explicatia. Mai apoi am cre­z­ut ca enologul care dadea explicatii fa­­cu­se insolatie fiindca vorbea, cat se poa­te de serios, despre 'lupta din­tre om si iepure': nu sunt de ajuns piedicile puse de o natura zgar­cita, mai tre­buia si o armata de ure­chiati gata sa dea iama in lastarii fra­gezi. Asadar, mai e nevoie si de pla­sa inalta si bine in­fipta pana la 40 cm adancime pentru ca iepurii sa nu reuseasca nici sa sara peste ea, nici sa scurme tuneluri sub­terane. Am asistat la culesul viilor – o cazna dem­na de Hercule – oa­menii se aplea­ca pana la pamant: co­su­rile in care aduna strugurii sunt mai inalte de­cat via. Sa nu uit – peste tot unde am fost erau si romani. Ro­mani mo­lipsiti si ei de dragostea de in­sula. Fa­mi­lia Monica si Petre Branzan, din Tg. Jiu, se afla pe insula de 6 ani, cei doi copii ai lor aici s-au nascut. 'Cui ii pla­ce munca, aici are ce face', trage con­cluzia seful familiei.

In ciuda tuturor piedicilor, produ­sele insulei ating excelenta. Insula pro­duce 'Passito di Pantelleria', un vin dulce de desert, unic in felul sau. Li­coarea pretioasa are culoarea chi­hlim­­barului, gust de stafida mustoasa si miros de Soare. Tot aici cresc cele mai cautate capere, bobitele magice care, adaugate la sosuri, la salate si la peste, deseori impreuna cu maslinele, schimba o mancare... fa­ra gust intr-o delicatesa. Maslinele, cres­cute cu atata truda, sunt ze­moa­se, cu pulpa generoasa si miros ro­tund. Oregano, planta cu caracter in­­fipt, da gust deosebit la carne, la so­suri, la salate. Cu cat mai mici frun­zele, cu atat mai parfumate.

Nu doar plantele s-au adaptat la conditiile insulei. Casele tipice, numite dammusi, sunt, evident, din piatra si construite fara temelie. Au acoperisuri bombate in asa fel incat in interior caldura sa se adune in concavitatea de sus si restul camerei sa ramana racoroasa. La exterior aceas­ta cupola impinge orice pi­ca­tura de ploaie intr-o cisterna subterana. Tentat de farmecul insulei, Giorgio Armani, si dupa el multe alte VIP-uri, a cumparat si restaurat, cu 25 de ani in urma, un dam­muso unde isi petrece deseori va­cantele. Dar imagi­nea cea mai frapanta de pe insula este cea a... gradinii pentru un singur co­pac. Mai exista in jur de 500 de exemplare pe insula. Izo­lata cum era (si mai este), insula du­cea lipsa de fructe, de vitamina C. Fapt pentru care imaginatia fara li­mi­te a omului a gandit un turn fara ta­van, inconjurat de un zid rotund de pia­tra, gros de 1,5 m, cu diametrul 9-11 m si inalt pa­na la 4 metri, cu o sin­gura minuscula usa – ca sa intri, te apleci ca si cum te-ai inchina – in care creste, ma­ret si regal, un unic, urias lamai sau portocal. Cu alte cuvinte, aceasta era farmacia – locul in care se pro­du­cea vitamina C pentru toata fami­lia. Zidul atat de inalt si de gros prote­jeaza copacul, pas­trea­za umezeala si il face sa creasca pre­cum Fat-Frumosul din basme. Am intrat in gradinile acestea cu sfia­la: copacul unic, deseori centenar, impreuna cu curtea care il in­con­joara, povestesc, cui stie sa as­culte, nemaiauzite povesti de alta data, de alta viata, de vis si po­e­zie. In mintea si in inima mea, Pantelleria ramane insula unde imposibilul nu exista.

Continuare in numarul viitor