Trandafiri de toamnă

În cel mai mare şi mai important parc din Madrid, Parque del Retiro, un parc istoric, despre care vom mai vorbi, există o grădină cu trandafiri, în care toate gândurile par a-şi pierde înţelesul de dicţionar. În toamna în care i-am văzut pentru prima dată, culorile încă aveau putere, verdele era verde şi galbenul pal al petalelor tandre zvâcnea în continuare sub fiecare adiere. Nu era perioada înfloririi totale, perfecţiunea îşi mutase domiciliul de acolo. Şi, totuşi, acea senzaţie de început de anotimp mohorât dădea un farmec extraordinar locului şi arcadelor care îi ocrotesc, neobosit, frumuseţea.

În spaniolă, o astfel de grădină de trandafiri poartă numele de “rosaleda”. Cel care a gândit acest sensibil şi nuanţat colţ de rai este Cecilio Rodriguez, un om important în organizarea parcului El Retiro, la început de secol XX. În Europa existau deja astfel de grădini, iar speciile de trandafiri aduse au prins curând rădăcini în capitala aceasta a marilor descoperiri sentimentale şi a unor adevăruri istorice pe care nu trebuie să le neglijăm. Cu toate acestea, Războiul Civil a distrus aproape în totalitate colecţia de flori din parc. Şi spaniolii au luat-o de la capăt, ca întotdeauna, aducând prestigioase soiuri de trandafiri, de pe la colegii de continent, cu care impart nu numai o hartă, ci şi o paletă incredibilă de sensibilitate.

Astăzi, “Rosaleda” există. Probabil că vara e şi mai frumos acolo. Probabil că nuanţele devin, abia atunci, culori în adevăratul sens al cuvântului. Şi, totuşi, nu întâmplător mi-am adus aminte de acest colţ de univers tocmai acum, când afară se pregăteşte să izbucnească ninsoarea. Parcă văd, cu colţul inimii, galbenul pal, rozul sticlos şi roşul puţin şifonat al trandafirilor din parcul de la Madrid, ca pe o garanţie că, până la urmă, pentru flori şi pentru sentimente nu există anotimp, nu există moarte, ci numai câte o uşoară ofilire, care ascunde aproape întotdeauna alte şi alte adevăruri.