Tren de plăcere în Africa "neagră" (VI)

Arusha ● Un loc cu oameni prietenoşi
Nimic nu e mai plăcut decît să colinzi printr-un loc ce îţi oferă senzaţia de relaxare. Cine ştie, poate grija zilei de mîine nu îi frămîntă pe locuitorii Arushei atît cît ne frămîntă pe noi.

Arusha ● Un loc cu oameni prietenoşi
Nimic nu e mai plăcut decît să colinzi printr-un loc ce îţi oferă senzaţia de relaxare. Cine ştie, poate grija zilei de mîine nu îi frămîntă pe locuitorii Arushei atît cît ne frămîntă pe noi.

17 februarie

(însemnările Alinei – continuare)
"Oamenii din Arusha sînt prietenoşi, politicoşi şi, mai ales, respectuoşi. Toţi cu zîmbetul pe buze. Te salută – unii în englezeşte, majoritatea pe limba lor, sînt gata să te ajute la nevoie cu informaţii, cu bagaje, cu tot ce ai nevoie, dar cei mai mulţi te asaltează cu oferta lor de marfă. Ar fi trebuit să încep de la clădiri, lux etc. Ar fi trebuit să încep cu interesanta clădire a Hotelului Arusha (foto dreapta jos). Dar nu. Deoarece ce poate fi mai pitoresc decît piaţa unui oraş? Ca în toată lumea de altfel. Lumea cumpără şi vinde de toate şi tot timpul.

Am întîlnit mirodenii de care nu am auzit, am văzut peşti proaspeţi, şi mai ales uscaţi, de care nu am auzit niciodată. Verdeţuri şi vegetale – 90% aceleaşi ca şi în România. Sfeclă, vinete, zeci de soiuri de orez, de toate culorile. Lîngă piaţă, autogara – plină de microbuze, transportul de bază. Ce contează că pasagerii pentru un microbuz sînt cît numărul destinat unui autobuz, atîta timp cît sînt pe patru roţi şi se «mişcă»! Şi mai sînt bicicliştii: de toate vîrstele, pe tot felul de biciclete încărcate cam cu cît am pune noi în portbagajul unui automobil mic.

Dimineaţa şi seara, autogara este invadată de o mare de oameni gălăgioşi, transpiraţi, cu copii, cu purcei, cu găini, cu saci. Nu am citit pe feţele lor amărăciunea şi stresul pe care le văd pe feţele românilor. Poate cultura lor i-a învăţat să privească altfel viaţa, poate aşteptările lor sînt altele… Nici nu ştiu ce ar putea aştepta: media lor de viaţă este de maximum 40 de ani. Cred că nu mai au timp să se îngrijoreze şi să se streseze.

Poate am vorbit cu prea multă pasiune despre piaţă. Fiecare cu girafa lui la cap! Asta apropo de un instantaneu foarte drăguţ, surprins într-o fotografie pe drumul spre Arusha (fotografie în care am alături «garda», care m-a însoţit pe drumul spre Arusha, angajat al ONU). Gata cu piaţa, e rîndul tanzanitelor!"

(Va urma)