De Înviere, în munţi

Undeva, în Culoarul Rucăr-Bran... Cum vii dinspre Braşov, la un moment dat indicatorul rutier îţi arată drumul spre Fundăţica, localitatea aflată la cea mai mare altitudine din ţară, la cota 1.428 m.

Acolo aveam să cunoaştem, în peregrinările noastre prin munţi, câţiva oameni de toată isprava, cu care ne-am încins la vorbă, la ceas de primăvară înlănţuită încă de zăpezile iernii (căci, deh, ne aflam "sus de tot", iar prin părţile acelea iarna e cel mai lung anotimp şi, ţine, ia, aşa, vreo jumătate de an). Şi cum am nimerit acolo în preajma Sărbătorilor Pascale, când oalele forfoteau pe plită, iar în cuptoare se coceau cozonacii, bineînţeles că tema dialogurilor noastre nu a fost departe de sensurile acestor zile sfinte.

"Este Sărbătoarea Învierii celor din morminte şi sărbătoarea speranţei noastre, cea mai mare din calendarul bisericesc", îmi spunea părintele Vincenţiu Băşa, parohul bisericii din sat. "Mi-aduc aminte cu plăcere de această sărbătoare, de când eram copii, aici, la Fundata, şi mama, şi tata ne pregăteau pentru Săptămâna Mare, ne duceau la biserică, ne împărtăşeam de sărbătoarea Floriilor şi, de obicei, în ultima duminică din postul Paştelui copiii erau împărtăşiţi.

Era postul ca o primenire a noastră sufletească până la momentul întâlnirii cu Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care va învia din morţi. Iisus Hristos ne-a lăsat calea şi adevărul pe care să le urmăm asemenea lui, a fost şi el copil, a crescut, a pătimit, a înviat...; asemenea lui, creştem, pătimim, iar când va veni vremea potrivită, vom învia şi noi ca Mântuitorul."

Descoperim într-o fotografie pe bunicul său, Moise Băşa, care a slujit timp de 40 de ani în biserica veche care este monument istoric. "El a murit în anul 1942, deci nu l-am cunoscut. Iar eu, după atâţia ani, să vin să slujesc după el...! Se transmite din generaţie în generaţie credinţa." Ne spune apoi o seamă de poveşti frumoase şi tulburătoare de familie.

O reţin pe aceea a bunicului care trecea graniţa, în Ţara Românească, pentru ca să se întâlnească cu prietenul său, Badea Cârţan... Suntem, la Fundăţica, în ziua care precede Învierea şi, într-un fel, prin aceste rememorări, îi aducem printre noi pe oamenii despre care vorbim...

PRÂNZ DE SĂRBĂTOARE
Cu preoteasa Carmen Băşa am început a povesti despre masa de Paşte, aşa cum avea să o pregătească ea pentru familie, ca şi pentru toţi cei care urmau să îi treacă pragul (când vom ajunge noi să tipărim aceste rânduri, zilele Învierii Domnului vor fi trecut deja), căci casa preotului e mereu deschisă. "În primul rând, vom pune pe masă ouă colorate cu frunze, aşa cum am învăţat de demult.

Apoi, nelipsitul drob de miel. Se mai pune peşte, care este un obicei tot de la bunicii noştri. Borşul de miel, cu leuştean, e urmat de miel umplut sau la tavă. Şi nu voi uita nici de pască. Întotdeauna astăzi, în sâmbăta dinaintea Paştelui, prepar mai multe forme de pască. Una va merge la biserică împreună cu ouăle roşii pe care le voi servi cu drag credincioşilor, după ce gustăm din «paşti». Apoi este una pentru acasă. Mai păstrez una şi pentru a doua zi de Paşte. Nu se face decât o slujbă scurtă, vecernia, dar este o sărbătoare la fel de importantă ca şi Duminica de Paşte, şi la fel şi masa. Şi atunci trebuie să fie la fel de bună mâncarea pentru familie şi musafiri."

Bucatele din ziua de Paşte au o semnificaţie, inclusiv una religioasă. Despre ou şi miel ştie toată lumea. "Dar vreau să explic de ce mâncăm noi peşte", îmi spune părintele Vincenţiu Băşa. "Când eram noi copii, după ce luam «paştile», mergeam acasă şi mâncam peşte. Peşte, în limba greacă, se spune «ihtis». Ihtis este simbolul creştinismului. Ne păstrăm astfel şi credinţa, şi tradiţiile."

 

De la mamă la fiică
Pe Mimi Pâtea am găsit-o frământând aluatul pentru pască, pentru cozonac, pentru gogoşile de post, cu cartofi. "Să ştiţi că am emoţii. Frământ aluatul şi mă gândesc la bunica mea, care m-a învăţat. A murit la 90 de ani... Spunea că un aluat bun se frământă cu sufletul curat şi cu gândul la Dumnezeu."

O întreb despre gogoşile de post. "Noi le facem cu cartofi, cu făină, apă şi mirodenii, zahăr după gust. Şi multă muncă." La bucătărie o ajută Liliana, fata ei, căreia acum îi arată cum să pregătească drobul: "Luăm măruntaiele de la miel şi puţină carne, le fierbem şi apoi le dăm prin maşină. Punem verdeţuri, mărar, pătrunjel, ouă, ceapă verde şi amestecăm bine. Aşezăm în tavă cu prapur de miel şi dăm la cuptor". Fata e harnică, iar mama e mândră de ea. "Credinţa, tradiţiile şi reţetele pe care le-am aflat de la bunica vor merge mai departe, prin fiica ei, spre generaţiile noi."