Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă e să dăm crezare documentelor şi tradiţiei, în preajma datei de 11 noiembrie, Sicilia antică era în efervescenţa serbărilor dionisiace. Se celebrau „anesteriile” în onoarea lui Dionisos, când se degustau trei categorii de vinuri: cele noi, produse în acel an şi abia oprite din fiert, vinurile din anul trecut şi cele vechi deja de câţiva ani. Învingătorul primea o coroană de iederă şi o cupă de vin, făcută din aur şi bătută cu nestemate. Se întâmpla asta în sud-vestul Siciliei, în podgoriile cunoscute astăzi sub numele de Marsala.
Creştinismul a preluat, într-o manieră proprie, „anesteriile dionisiace” transformându-le în serbările Sfântului Martin din Tours, părintele monahismului occidental (315-397). Astfel, Sfântul Martin devine, în locul lui Dionisos, protectorul vinarilor şi al viilor, iar sărbătoarea lui se ţine în fiecare an la... 11 noiembrie. Serbările populare ţin o singură zi, iar vinul curge din belşug, considerându-se că cine nu bea vin în această zi, acela nu va merge în Paradis. „Cui si leva di vinu, dici:/ viva Sammartinu!” strigă sicilienii, în dialect. „A san Martinu/ Si vivi lu vinu/ Pi san Martinu/ Si tasta lu vinu...” La Sfântul Martin se gustă vinul... Se gustă vinul nou, dar parcă mai bun e cel vechi... Căci zice italianul, vărul (fratele?) nostru, că bine e să ai „panni d’un jjornu e vinu d’un annu” (pâine de o zi şi vin de un an) sau „vinu vecchiu e ogghiu (olio) nuovo” (vin vechi şi ulei (de măsline) nou).
Istoria cea nouă a vinului de Marsala începe însă în anul 1773, când un comerciant englez, John Woodhouse, prins de furtună pe mare, este constrâns să se refugieze în portul Marsala, cu nava lui „Elizabeth”. Fiu al unui negustor din Liverpool, avea mai întâi să se ocupe de comerţul cu sodă (folosită la pregătirea săpunurilor), a nisipurilor speciale pentru obţinerea sticlei, resurse pe care le putea găsi în zonă, precum şi a sării de mare.
Asta până în momentul în care, apropiindu-se de pescarii şi marinarii sicilieni, mâncând şi... bând cot la cot cu ei, descoperă virtuţile vinului local şi are sclipirea de geniu: printr-o intervenţie corectă asupra vinului, putea să facă din acesta o băutură comparabilă cu vinurile de Xeres, Madera şi de Porto, care cuceriseră castelele englezeşti încă de pe vremea amiralului Howard şi a contelui de Essex, în timpul strălucitei domnii a reginei Elisabeta I (vinuri care însă tocmai acum le lipseau englezilor, din pricini istorice pe care n-am să le relatez acum). Un vin aromat şi licoros, alcoolizat prin adaosul de spirt, pe placul englezilor, asta a fost viziunea lui Woodhouse. Vinul de Marsala avea să abia gradaţia alcoolică de 50 de pipe. Englezul trimite la Liverpool, părinţilor săi, prima „recoltă” de vin marsalez: 412 litri.
De aici începe „cariera” acestei licori. Pentru multă vreme, de atunci înainte, vinul de Marsala avea să fie, pentru sicilieni, pentru italieni în genere: „vino inglese” sau „vino tipo o per inglesi” (vin englezesc, de tip englezesc sau pentru englezi). Însuşi amiralul Nelson, după victoria de la Abukir, avea să facă o mare comandă de vin marsalez pentru flota sa, în vreme ce lordul Keith comenta: „Vinul e atât de bun, încât este demn de masa oricărui gentilom şi este o adevărată mană pentru marinarii noştri”.
Citește pe Antena3.ro
