x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Culinar Mămăligă pentru doi

Mămăligă pentru doi

de Tudor Cires    |    27 Feb 2008   •   00:00

Una dintre creaţiile de început ale lui Goldoni, “La donna di garbo” (“Femeia cumsecade”), era foarte îndrăgită de autor, în ciuda defectelor sale, “pentru că a fost scrisă până la sfârşit de dragul principiilor integre”.

Una dintre creaţiile de început ale lui Goldoni, “La donna di garbo” (“Femeia cumsecade”), era foarte îndrăgită de autor, în ciuda defectelor sale, “pentru că a fost scrisă până la sfârşit de dragul principiilor integre”. A fost compusă cu ocazia carnavalului din 1743 şi reprezentată, pentru prima dată, la Teatrul San Samuele din Veneţia. Rosaura, protagonista comediei, este femeia care acţionează numai cu armele genului său şi îşi vede triumfând judecata în faţa asalturilor sexului forte, fără a ieşi prejudiciată în vreun fel din această confruntare; cu atât mai mult cu cât ea, ca poziţie socială, aparţine unei clase inferioare majorităţii personajelor, fiind cameristă în casa lui “Il Dottore” – avocat din Bologna.

 

O masă împărătească

Goldoni nu se sfieşte să-i atribuie Rosaurei şi calităţi de bună bucă­tă­reasă, în actul I, scena 9 din “La dona di garbo” figurând o reţetă la fel de bine prezentată ca în cărţile de bucate. Este reţeta de polenta (mă­măligă) din făină de porumb, care, la 250 de ani de la descoperirea Americii de către Columb, devenise foarte populară în Italia. În piesa lui Goldoni, Rosaura îi propune lui Arlechino o masă împărătească, pe banii stăpânilor, descriindu-i ­acestuia tehnologia preparării unei gustoase mămăligi.

 

Reţeta Rosaurei

Rosaura: “Ascultă, mai întâi aşteptăm să se ducă toată lumea la culcare, chiar şi nesuferitul de Brighella; apoi, tiptil-tiptil, mergem amândoi în bucătărie. Eu am pregătit totul. Facem focul, iar deasupra lui încălzim o căldare de apă. Când apa începe să fiarbă, punem ingredientele: mai întâi, o pulbere fină, ca de aur, numită făină galbenă (făină de porumb; “farina giala”, în original – n.n.); lăsăm în continuare să fiarbă la foc mic, amestecând compoziţia, circular şi în linie dreaptă, cu un băţ (melesteu – n.n.). Când amestecul s-a îngroşat, luăm găleata de pe foc şi, amândoi, cu o lingură, punem mâncarea într-o farfurie mare. Presărăm, deasupra, din abundenţă, «butirro» (termen napolitan, de­sem­nând brânza din lapte de vacă – n.n.) proaspătă, grasă şi delicată, apoi radem peste aceasta altă brânză, şi mai grasă, de culoare galbenă (caş­caval – n.n.). Şi pe urmă? Pe urmă, Arlechino şi Rosaura, unul de o parte şi altul de cealaltă, fiecare cu câte o furculiţă în mână, ne vom pune în faţă câte două sau trei porţii din această mămăligă gustoasă şi vom mânca precum împăraţii. Şi pe urmă? Pe urmă voi aduce două sticle de vin preţios şi dulce şi amândoi ne vom bucura de viaţă, consumându-l pe tot. Cum ţi se pare planul meu, Arlechino?”

 

De pe plită, în literatură 

În fiecare septembrie, într-o străveche cetate din apropierea Padovei – Busiago Vecchio di Campo San Martino –, se celebrează “Festa delle mais” (Sărbătoarea porumbului).

Şi tot atunci are loc un inedit concurs de “Piatto con ­Polenta” (mâncare cu mămăligă), unde sunt etalate variate mâncăruri pe bază de făină de porumb şi metodele lor de preparare. ­Gastronomia tipică italiană numără peste 180 de mâncăruri de acest fel, cu o vechime de câteva secole. “Polenta” este “celebrată” şi ­dincolo de uşa bucătăriei, în proză, poezie şi teatru, de autori care au intrat de mult în conştiinţa ­publicului, precum Arrigo Boito, Lodovico Pastò, Carlo Goldoni şi Agno Berlese, în vreme ce Ulderico Bernardi o numeşte într-una dintre scrierile sale “illustrissima Signora Polenta” (ilustra doamnă Mămăligă). Mămăliga era însă şi “eroina” textelor populare, ­într-unul dintre clasicele “cântece de tavernă” venete vorbindu-se despre popularele “tociade” (tocăniţe, în dialect veneţian), care se serveau întingând în sosul lor bucăţi mari de mămăligă. (Simona Lazăr)

 

×
Subiecte în articol: cultura si piper