Plăcintă creaţă cu poveşti despre daci

La "Târgul care rupe gura... târgului. Dansează pe arome tradiţionale!" - festival gastronomic şi etnofolcloric care începe să prindă teren în Bucureştiul cel toropit de caniculă - întâlnii vara asta doi maramureşeni.

Ea, Rodica Smical, îmbrăcată în costumul tradiţional al zonei, gătea de zor plăcintă creaţă, "ca la Maramureş", cu brânză şi mărar. El, Eugen Lipotean, îmbia trecătorii cu hidromel şi... bomboane dacice. Le-am aflat poveştile (şi reţetele) şi nu ne-am îndurat să le ţinem pentru noi, aşa că le dăm mai departe celor care ne citesc... Dar să le luăm pe rând.

Plăcinta creaţă a învăţat a o face Rodica Smical de la mama şi de la bunica. "E aceea rotundă, cu margini care se încreţesc un pic", îmi explică ea de unde vine numele. "Frământ făina cu apă, drojdie şi sare, las aluatul la dospit, iar când a crescut destul întind foile. Pe o jumătate de foaie se pune brânza amestecată cu mărar, ou, smântână. Se acoperă cu cealaltă jumătate şi se lipesc bine foile, dând plăcintei o formă cât mai rotundă. Plăcintele se fac cam de dimensiunea tigăii în care le vom prăji. Aluatul, o dată lipit, se încreţeşte uşor pe margini. Prăjim plăcintele în ulei încins, pe amândouă părţile, să se coacă şi să se rumenească bine". La moroşeni o fi plăcinta creaţă fala mesei, dar nu e singurul fel de mâncare tradiţional. "Ne mai place să pregătim popricaş cu ciuperci şi cu mămăliguţă", îmi spune Rodica Smical. "Se călesc ciupercile în ulei, iar la sfârşit se adaugă şi un pic de usturoi. Pe urmă se face un sos cu un pic de lapte bătut sau cu smântână şi făină. Sosul se poate face şi cu lapte dulce, dar mie îmi place un pic mai acrişor. Se pune peste ciuperci şi se lasă până se mai îngroaşă. Merge foarte bine cu mămăliguţă, dar şi cu pâine albă, de casă".

BOMBOANELE DACILOR
Nu ştiu cât de vechi or fi fiind reţetele de plăcintă creaţă şi de popricaş, însă Eugen Lipotean a venit în târg tocmai de la Baia Mare aducând cu sine poveşti şi reţete vechi de milenii. "La noi se fac vinuri din fructe de pădure - de mure, de zmeură, de măceşe -, adevărate izvoare de sănătate. Dar noi ne lăudăm mai ales cu hidromelul, vinul din miere de albine, a cărui reţetă este veche de peste 2.500 de ani şi care a cam fost uitat de o jumătate de secol încoace..." Eugen Lipotean îmi spune şi o poveste interesantă. "Cică atunci când a pus Deceneu de s-au tăiat viile în Dacia, dacii au început să se uite mai cu atenţie la un vin pe care îl făceau grecii, care îşi construiseră polisurile la ţărmul mării.

Şi au cerut dacii de la greci reţeta hidromelului - zis şi ambrozia zeilor -, şi au început să bea vin de miere, iar Deceneu şi Burebista nu înţelegeau cum, dacă nu au struguri pentru vin, dacii tot plini de voie bună erau! Înţelegeţi dv. Ce vreau să spun..." Tot de pe-atunci, zice Eugen Lipotean, sunt şi "bomboanele dacilor". "Decebal mânca prune fără sâmburi, umplute cu nucă, tăvălite în miere şi date la cuptor. Nouă, când eram copii, ne făceau bunicii astfel de prune şi ne ziceau: «Mâncaţi, că din astea mânca şi bunul Decebal, regele dacilor!»"

TOCANĂ DE CEAPĂ
Mâncărică de post, şi de Banat care, dacă e bine asezonată, e bunuţă.
Ingrediente: 6 cepe mari, o legătură de mărar, două linguri de pastă de roşii, o linguriţă de oţet, 3 căţei de usturoi, o jumătate de linguriţă de paprică, un morcov, o linguriţă de zahăr, 3 linguri de untdelemn
Preparare: Se pune ceapa tăiată felii mai groase la rumenit cu usturoi, morcov ras, boia. Când a devenit transparentă, se adaugă pastă de roşii, oţet, zahăr şi se freacă niţel. Mărarul se adaugă la sfârşit, după 10 minute de sfârâit uşor (sare se pune numai dacă nu vă place altfel, dar să puneţi din căsiţa mică, cât rămâne pe două deşte, şi nu cu lingura din gavanosul cel mare, că-i ciudată tocana asta, îşi schimbă de tot gustul din nimic).
În comunităţile româneşti din Ungaria, se spune că mâncărurile gătite în timpul Postului Mare dar, şi în cel Mic, sunt cele mai gustoase.
Dimineaţa se mănâncă de obicei "pită prăjită cu prai (magiun de prune - n.n.), crumpe (cartofi - n.n.) fierte cu coajă, pită cu ceapă zdrobită cu sare, ceai".

La prânz familia consumă "crumpe fripte uă fierte cu coajă, mămăligă, ploaţă (prune uscate - n.n.), gube (plăcinte - n.n.) cu mac, zamă dă păsulă uă păsulă groasă (fasole făcăluită - n.n.), moşocoarnă (plăcintă - n.n.) cu cureti (varză - n.n.), dospite (colaci - n.n.), rătişe (strudel - n.n.), lângălău (pâine ori plăcintă coaptă la gura cuptorului, pe lopată - n.n.), pogace cu mujdei, aluat cu mac şi cu nuci, zamă dă părădici (în Ardeal am întâlnit "părădaise" şi "părădaici" pentru roşii - n.n.), zamă pârgălită (ceapă călită în ulei, rântaş, stinse cu supă de zarzavat - n.n.), crumpe cu boţ (găluşte - n.n.), chisăliţă (borş - n.n.).

Seara se servea "pită cu oloi, cureti acru, aluat fert". (din Stella Nikula, "Izvorul", no. 20, 1999)

● Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul VI