Poveste de iubire amara

Se intampla adesea sa ne intoarcem in locuri sau la carti care ne-au marcat, la gusturi care ne-au incantat odata, sa revedem spectacole pe care le indragim. Si, iata, se implinesc aproape 10 ani de cand la Teatrul National din Bucuresti se joaca un spectacol cu acelasi farmec si cu aceeasi forta actoriceasca.

A scrie despre o montare care a facut deja istorie, a carei premiera a avut loc in noiembrie 1997, este o provocare. De ce? Pentru ca e important uneori sa te opresti din fuga si sa privesti in urma. Un spectacol precum "Regina mama" poate functiona adesea ca un barometru al propriei fiinte, ca un punct de reper. Povestea lui Manlio Santanelli, pusa in scena de Gelu Colceag la Nationalul bucurestean, este drama a doi oameni, mama si fiu (Olga Tudorache si Marius Bodochi), punctata adesea cu momente de comedie amara. Prapastia dintre doua fiinte care au devenit incapabile de a comunica. O stranie "poveste de dragoste", care se sfarseste in moarte.

Regizorul pare sa urmareasca scoaterea la lumina a acelor fire invizibile care ii leaga pe cei doi, Alfredo, scriitorul dispus sa scrie o poveste despre moartea mamei lui, pe care vine special s-o traiasca impreuna cu ea, si mama, cea rupta de realitate, incapabila sa vada ca baiatul este acum un barbat matur. Momentul in care Alfredo ii relateaza o intamplare incredibila despre el si sotia lui, prinsi de zapada undeva intr-o cabana in munti si blocati acolo luni intregi, fiind nevoiti sa manance plantele din casa si ajungand cu absurdul pana la jertfa sotiei, este exemplificator pentru nevoia de poveste a amandurora.

Iar scena finala este de o poezie inspaimantatoare, coplesitoare prin simplitate si in acelasi timp sfasietoare. Fiul care a venit sa-si ingrijeasca mama bolnava moare chiar de ziua lui de nastere. Neinteles pana in ultima clipa a vietii, avid de iubire, este in acelasi timp incapabil sa inteleaga gesturile stangaci-tandre ale mamei si nu mai are timp sa guste din tortul pe care i-l pregateste. Intreaga masa intinsa pentru ziua fiului ei, catre sufletul caruia nu stie sa mai gaseasca drumul, devine un act ratat, ca si celelalte gesturi de tandrete pe care le-a incercat in timp. Iar blestemul incomunicarii atinge apogeul atunci cand mama isi cheama fiul sa sufle in lumanarile de pe tort. Si lumanarile ard pentru moartea lui...

Spectacolul este extraordinar prin magia pe care cei doi, intr-o comunicare perfecta, o creeaza inca din prima clipa, prin imaginile si lumea intreaga care exista dincolo de scena, evocate doar prin cuvinte. Este, inainte de toate, un moment de teatru adevarat.

INGREDIENT TEMPERA

"Mancatorul de fasole", de Annibale Carracci Un castron cu fasole, o bucata de paine, trei fire de ceapa si un pahar cu vin - la atata se reduce pranzul modest, luat pe un colt de masa, al taranului din celebrul tablou "Mancatorul de fasole" semnat de Annibale Carracci (1560-1609)! Din punct de vedere artistic, sfarsitul secolului al XVI-lea, cand a fost pictata scena, marca ascensiunea barocului si a tabloului de gen. Maniera realista, corespunzand ideii de reintoarcere la natura lucrurilor, i-a convenit lui Carracci, subiectele minore oferindu-i mai multa libertate si spatiu de experiment decat tema istorico-religioasa. Aceeasi perioada a cunoscut insa foametea si molimele. "Descoperirea" fasolei, adusa in Europa cu ambarcatiunile conchistadorilor spanioli - ca si porumbul, tomatele sau curcanul (despre care Brillat-Savarin spunea ca a fost cel mai frumos cadou pe care America l-a facut Europei) - , a reprezentat, cu siguranta, o promisiune vitala pentru flamanzi. Sa privim cu atentie cateva detalii: aviditatea cu care taranul duce lingura la gura, indarjirea cu care tine coltucul de paine, cruzimea trasaturilor fetei… Iata stop-cadrul unui spectacol al vietii, avand ca recuzita hrana cea de toate zilele… (Tudor Cires)