Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca turist şi pasionat de gastronomie, să întâlnesc concepte curioase de restaurante. Dar parcă nimic nu este comparabil cu ceea ce am văzut în cartierul Moda, din Istanbul, pe ţărmul asiatic al Mării Marmara: un restaurant care e, totodată, şi loc de rugăciune. În cronicile gastronomice întâlneşti adeseori expresii de genul "templul sushi", "raiul brânzeturilor picante", "loc de pelerinaj al iubitorilor de paste" ori altele de felul acesta, dar ştii că nu este vorba, până la urmă decât de o metaforă. Însă la "Koço nu este timp de metafore! Cu 60 de ani în urmă, o familie de greci, cu rădăcini de secole în Istanbul, a decis să deschidă această inedită locaţie, pentru că sub terenul pe care îl deţinea se afla un izvor cunoscut drept sfânt, deoarece acolo în loc de apă curge aghiasmă. În vremea Bizanţului, şi după aceea încă, până în zilele noastre, de acolo îşi luau preoţii ortodocşi agheasma pentru ceremonii, apa fiind considerată sfinţită chiar din momentul în care iese din pământ. Koço este construit pe două niveluri. Sus poţi servi peşte la grătar şi raki, în vreme ce jos poţi să bei agheasmă, să aprinzi o lumânare şi să te rogi dinaintea zecilor de icoane, unele îmbrăcate în argint, altele simple tipărituri. Singura dilemă este unde să te duci întâi, în restaurant – unde e greu să rezişti ispitei de a gusta dintr-o salată de caracatiţă cu ulei de măsline şi murături sau dintr-o salată de vinete – ori la izvorul sfânt, ca să aprinzi o lumânare şi să te rogi. Fie că restaurantul este prima sau a doua opţiune, toţi cei care au trecut pe la Koço îţi recomandă să ceri un lufar pregătit pe grătar, care se topeşte în gură, de îţi vine să întrebi dacă nu cumva a fost prăjit în unt.
Să fi fost de ajuns experienţa grataragiului sau poate vor fi ajutat şi rugăciunile rostite jos, în micul altar? Ca să te încredinţezi, te duci chiar tu lângă grătar, şi constaţi că nu puţini sunt clienţii care fac asta, locul unde se pregăteşte mâncarea devenind astfel un inedit spaţiu de socializare. Încă un amănunt, la Koço nu se dă bacşiş. Dar poţi lăsa o mică donaţie pentru lumânări...
Dragobetele sărută fetele!
Nu se poate să treacă Făurar fără să fi vorbit puţin despre dragoste. Că uite, chiar azi, în 24, dacă e să ne luăm după vorba din bătrâni, "Dragobetele sărută fetele". Vânticelul desprimăvărării dă parcă aripi celor mai tineri – şi nu numai lor – aşa că despre dragoste şi bucate (pe alocuri despre dragostea de bucate) vom vorbi (scrie) şi în această săptămână. Cine n-a ţinut serbările de Sfântul Valentin – obicei de import, "repudiat" de cei care ţin la tradiţiile româneşti şi nu acceptă pervertirea lor – atunci poate să treacă în revistă obiceiuri de demult, de prin părţile noastre, când fetele nemăritate şi băieţii neînsuraţi căutau să întărească iubiri vechi sau să lege prietenii noi... Poate, cine ştie, toamna, după ce va fi fiert vinul, joaca asta de făurar se va transforma într-o nuntă în toată legea! Ei, dar până la toamnă mai e mult, nici primăvara nu a început încă! Mai bine să intrăm în cuhnii, să facem bucate pentru Dragobete, tot câte două de-un fel, să nu rămână nimeni fără pereche.