Esente tari. Culegatorii din Oman

An de an, beduinii se îndreaptă către oazele care dau viaţă deşertului. În luna iunie, când căldura este din ce în ce mai puternică, curmalii au rod, iar fructele lor săţioase ostoiesc foamea şi setea.

Oamenii deşertului obişnuiesc chiar să spună despre curmali că au picioarele în apă şi fruntea în soare. Rădăcinile adânci extrag chiar şi cele mai mici picături de apă (pe plantaţii însă există un elaborat sistem subteran de transport al apei de la distanţe mari, numit "falaj", ce poate avea chiar şi 4.000 de ani vechime), în timp ce doar temperaturile ucigătoarea pot face curmalele dulci, cărnoase şi extrem de gustoase.

Dacă vei trece pragul casei unui beduin vei fi întâmpinat cu ceai dulce de mentă şi curmale proaspete. De altfel, o mână de curmale reprezintă hrana potrivită călătorilor prin deşert. În timpul Ramadanului, sărbătoare religioasă în care musulmanii nu mănâncă nimic până la asfinţitul soarelui, ziua se încheie tot cu aceste fructe servite cu lapte sau iaurt, considerate a avea un mare aport de energie.

Este nevoie de trudă pentru a culege curmalele. Nu e vorba doar de temperatură (ce poate ajunge chiar şi 50 de grade C), ci şi de înălţimea palmierilor, ce se avântă mai bine de 25 de metri către soare. Culegătorii folosesc o frânghie rezistentă pe care o petrec în jurul copacului pentru a urca ca pe o scară până în vârf. Se rup crengile subţiri încărcate de fructe (când sunt coapte pot avea culoarea roşie sau galbenă, în funcţie de sortiment), ase­mănătoare unor ghirlande împodobite. La um­bra palmierilor, femeile desprind fruct după fruct (un singur palmier poate face în medie 40 ki­lograme de curmale), pentru ca imediat să fie împachetate sau procesate (de foarte multe ori, sâmburii sunt înlocuiţi cu migdale, nuci, fructe confiate sau brânză dulce), pornind într-o călătorie în jurul lumii.

Pentru a-şi păstra proprietăţile cât mai mult în timpul transportului, culegătorii din Oman au un sistem propriu. Imediat după ce au fost culese, curmalele se pun în vase foarte mari, puţin adânci (le-am putea asemui cu nişte tipsii de pe masa unui Gargantua), se adaugă apă şi se lasă să fiarbă, amestecând din când în când, timp de o oră. Se strecoară şi apoi se ţin la uscat în soare timp de cel mult trei zile.

Cel mai adesea, curmalele sunt folosite pentru prepararea şi ornarea prăjiturilor, a cremelor sau a îngheţatelor. În acelaşi timp însă, curmalele sunt excelente pentru obţinerea vinului (se pare că anticii egipteni zdrobeau curmalele şi apoi le lăsau la fermentat) sau a berii în unele ţări africane. Sunt considerate hrana ideală, fiind extrem de bogate în substanţe antioxidante, vitamine, mi­nerale şi fibre.

În general, nimic nu se aruncă. Din sâmburi se poate obţine un ulei aromat folosit în industria cosmetică pentru obţinerea săpunului. Şi tot sâmburii, măcinaţi foarte mărunt, se transformă într-o făină suficient de săţioasă pentru a coace pâine în vremurile mai vitrege. Frunzele mai fragede ale curmalului sunt tocate şi adăugate în mâncăruri ca şi cum ar fi legume, iar trunchiurile palmierilor se scobesc şi se transformă în luntrii, într-o fantastică întâlnire între deşert şi mare.