Cei mai vânaţi americani

A fost un final la limita, INSa ERA CLAR ca un Mustang va fi castigator. Cu doua tururi ramase (din totalul de 200 ale cursei), Matt Kenseth a facut istorie mentinandu-si masina pe interiorul trasei si devansand Ford-ul lui Carl Edward pentru a obtine prima victorie la NASCAR TopGear 300. Cei doi s-au succedat la conducere - schimband si ceva vopsea - in ultimele 50 dintre tururile de 2,4 kilometri ale circuitului Charlotte Motor Speedway. Niciun Chevy sau Dodge nu s-a apropiat de ei, asa ca un pariu inteligent a fost cel pe victoria Ovalului Albastru.

La fel de captivant a fost si finalul primei curse a neoficialului TopGear 1000, care s-a incheiat intr-un nor de fum de cauciuc deasupra aceleiasi linii de finis pe care o trecusera si cei de la NASCAR, cu doar cateva ore inainte. Creata in mare pentru a celebra debutul TG300, a acoperit un traseu de 1.000 de mile, trecand peste cele mai bune - si mai proaste - drumuri din SUA.

Evident, masinile cu motoare V8 si transmisii manuale alese pentru aceasta cursa, erau rudele cele mai apropiate ale verilor din NASCAR - un Chevy Camaro SS (432 CP), rupt din benzile desenate; un Dodge Challenger SRT-8 392 (476 CP), rupt din viitor; un Ford Mustang Boss 302 (450 CP), surprinzator de compact; iar ca pace-car (si totodata etalon pentru ceilalti) un Chevy Corvette Z06 Carbon, cu toti cei 512 cai ai sai.

In lupta de evadare din jungla urbana cunoscuta drept Manhattan, toate masinile trebuie sa-si foloseasca fiecare centimetru de suspensie ca sa poata strabate cea mai
ingrozitoare suprafata de asfalt posibila. Manhattan a fost cumparat initial de la niste indieni, pentru un dolar, dar, judecand dupa modul in care plutonul nostru de masini ricoseaza din capace de canalizare in grotele din asfalt, cred ca putem vorbi de un caz imperios de restituire a sumei.

Motivul pentru care drumurile astea arata ca unele dintr-o tara din lumea a treia este faptul ca majoritatea new york-ezilor nu au masini, asa ca nu prea le pasa. Picioarele sunt cea mai populara forma de transport aici, si nu doar pentru ca nu trebuie sa platesti parcarea. Daca ploua, lumea ia taxiuri, si daca nu gasesc, merg la metrou. Fata de Londra, ambele variante sunt ieftine si abundente. Si nu-ti va fi refuzata cursa pentru ca "Eu merg spre est, amice'.

Din cauza asta, cei patru haiduci au creat ceva agitatie in timp ce serpuiau in directia sud-vest, spre tunelul Holland. Rosiaticul Mustang pare sa atraga cel mai mult atentia, dar simpla imagine a celor patru impreuna, cu sunetele baritonale ale V8-urilor imprastiindu-se in toate directiile, e suficient pentru a face nu doar un singur politist sa-si scuipe fluierul si sa se zgaiasca. La capitolul impresie, toate patru au punctat 11 din 10.

Ajungand pe asfaltul din Jew Jersey, dupa o detunatura zgomotoasa pe sub raul Hudson - imensul Hemi de pe Challenger castigand premiul pentru cel mai bun sunet - ne-am setat in regim de croaziera. Confortul si practicitatea sunt specifice muscle car-urilor, iar masinile astea nu si-au uitat originile.

Camaro castiga la capitolul asta, totusi, pentru ca are abilitatea sa izoleze soferul de drum. Asta il va dezavantaja pe drumurile intortocheate dar, momentan, habitaclul sau retro, cu cadranele patrate, este cel mai bun loc in care sa te afli. Asta nu in ultimul rand pentru sistemul HUD, pe care il imparte si cu Vette. Atat de util si in mod evident mai bun decat cadranele normale, ne-a convins pe toti ca ar trebui instalat pe absolut oricare masina.

Prima greseala are loc, ca intotdeauna, la o bifurcatie pe autostrada, iar masina care era in frunte - avand 50% sanse sa o ia in directia corecta - vireaza in cea gresita. In ciuda abundentei de "va fi bine' care ieseau din statii, stiam ca nu va fi. GoogleMaps de pe telefonul meu deja imi arata o dunga rosie de trafic stationar in jurul Washington-ului, si mai sunt doua ore pana acolo.

Pe masura ce raul de lava rosie al stopurilor ne ureaza bun-venit pe soseaua de centura a Capitalei SUA, suntem supusi la kilometri intregi de deplasare cu vitezele a-ntaia, a doua si, doar ocazional, a treia. Nu prea avem ce invata de aici - in afara de "nu te increde in navigatia unui fotograf' - cu toate ca ar fi cate ceva: varful de gama Mustang are, in mod cert, cea mai ferma cutie de viteze dintre toate. Challenger, cu interiorul cat un amfiteatru si cu subwoofer-ul montat, are cel mai bun sunet. Chiar daca sunetul ala reda informatii din trafic catastrofice...

Dupa inca o jumatate de ora de macinat dinti si trepte de viteza, clachez si-i cer Google-ului sa ne scoata de aici, undeva, oriunde. Ascultator, ne ghideaza catre un loc numit Burke, traversand statul prin zone rezidentiale si ajungand pe drumul pe care ar fi trebuit sa fim de fapt, si anume I-81.

Cu noaptea pravalindu-se ca un jucator de fotbal in careu - si cu inca 804 kilometri ramasi - schimb Mustang-ul pe Corvette si dau peste unul din posturile alea de radio cum numai in State gasesti, care difuzeaza aceleasi cinci melodii in ciclu continuu, ceea ce ma face sa devin constient de scurgerea timpului si sa pun la treaba cei 512 CP.

Exceptand cateva corecturi din volan pline de adrenalina, pentru a opri Vette-ul sa intre pe sleaurile din asfaltul prost cu anvelopele lui late cat o zi de post, kilometrii au
inceput sa se destrame repede. Cu radarele politiei ascunse in umbra fiecarui drum secundar, nu putem merge prea repede, dar putem totusi mentine o medie bunicica.

Acest Corvette Z06 Carbon Special Edition - construit pentru a sarbatori 50 de ani de la participarea in cursa de 24 de ore de la Le Mans, in 1960 - a avut cu siguranta o viata grea. Cu doar 6.437 kilometri la bord, suna ca si cum ar fi alergat deja 24 de ore la Le Mans, iar amortizoarele ajustabile functioneaza doar in modul Sport, insa ramane o masina care merita fiecare cent.

Da, are pret dublu fata de oricare dintre celelalte masini (costa cam 90.000 USD), dar ofera performante de Lamborghini cu al sau V8 de 7 litri si cu un raport al maselor de 50/50. Incearca un 0-100 in 3,7 secunde, viteza de top aproape de 320 km/h si timpi pe circuit la egalitate, daca nu mai mici, cu ai unui ZR-1.

Dupa cateva ore, cele doua faruri duble ale Vette-ului ne dezvaluie cazarea de peste noapte, unde ne prabusim intr-un somn fara vise. Treziti a doua zi dimineata - ca dupa un minut de somn - ne dam seama cat de departe am ajuns cand, cautand un Starbucks, gasim unul la mai mult de 80 de kilometri distanta. Si s-a schimbat si accentul. Am trecut de la cel new yorkez, in stil Sopranos, la un autentic Dukes of Hazzard, dupa doar cativa centimetri de harta.

Dam peste Dodge-uri Charger portocalii, steagul Conferedatiei si unele dintre cele mai nebunesti drumuri pe care oricare dintre noi a mers vreodata. Daca ieri totul se rezuma la buchiseala orasului si croaziera pe autostrada, astazi e fix invers. Destinatia noastra e o bucata consacrata din US-129 cunoscuta sub numele de Coada Dragonului, sau Spartura. E o portiune de 11 mile de asfalt innodat care trece printr-o padure densa. Daca vreuna din masinile astea are probleme de manevrabilitate, aici vor iesi cu siguranta la iveala.

Fiecare viraj are o denumire literala invioratoare, ca sa stii la ce sa te astepti: Peretele, Cavitatea cu Gravitate, Curba cu Triplu Apex, Portile Raiului si Sfarsitul Incepatorului sunt doar cateva care ies in evidenta. Toate iti cer respect si coordonare de fier mana-ochi-picior daca vrei sa le faci dreptate si nu vrei sa devii parte a statisticilor tragice.

Daca-ti scapi masina sau motocicleta - si doi-trei o cam fac zilnic - poti sa atarni o bucata din caroseria sifonata in Copacul Rusinii. Ramurile copacului sunt deja incarcate de oglinzi rupte, aparatori de coloana si bucati de caroserie, fiecare amintind ca daca nu casapesti dragonul asta, va sari pe tine si te va musca. Rau.

Asta daca-l gasesti. Cu navigatiile orbite de lipsa de semnal, stim ca ne intreptam aproximativ spre Spartura, dar nu stim exact pe unde s-o luam. Tot ce stim e ca, afara de pe autostrada, drumurile sunt devenit mai interesante.

Cel putin pentru cei ceilalti trei. Eu sunt in Camaro-ul negru cu bodykit, si ma simt efectiv deconectat de ce se intampla sub rotile din fata si din spate. Tot ce il avantaja prin oras si pe autostrada, il trage acum in jos. Volanul cu forma ciudata nu-ti transmite, literalmente, nicio senzatie. Masina raspunde bine daca doar franezi, virezi si accelerezi cand crezi ca trebuie. Si e rapida cand infigi piciorul in podea. Dar ma simt mai degraba ca un pasager decat ca un sofer implicat. Adauga la asta motorul ciudat de silentios si lipsa de vizibilitate prin ferestrele misto-ca-infatisare-dar-lipsite-de-practicalitate, si ai putea la fel de bine sa stai acasa si sa-ti conduci XBox-ul. Ciudat.

Charlie nu are astfel de probleme in Vette, cu care se arunca pe viraje, lasand dare de cauciuc de fiecare data. Asta in timp ce Dan si Mike, putin mai in spate, au parte de distractie de-a latul in Boss-ul 302 si in Challenger. Sunt singurul care abia asteapta sa schimbe masina, la urmatoarea oprire. Descoperind ca drumul pe care am mers a fost o alta ruta spectaculoasa a Carolinei de Nord, dar nu Coada Dragonului, sunt tentat sa trec in Boss pentru ultima parte a calatoriei. Deja l-am condus si m-am minunat de abilitatile sale pe circuit, asa ca stiu ca va fi masina ideala pentru a ataca Spartura. Dar rezist tentatiei si sar in Dodge.

Si e departe de a ma dezamagi. Poate c-o fi, fizic vorbind, mai mare si mai greu decat celelalte masini, si o avea suspensiile mai moi in primii centimetri ai cursei, dar acum se manevreaza cu adevarat ca un muscle car modern. Motorul Hemi de 6,4 litri a crescut de la 6,1 de pe modelul ‘11, marindu-si atat puterea cat si cuplul. Sasiul are de asemenea modificari serioase in mai multe puncte, ajutand masina sa puna totul pe asfalt. Adauga un set de frane Brembo - ca pe Camaro sau pe Stang - si Challenger devine mult mai capabil sa tina piept companiei prezente. Daca vrei un muscle car cu forme clasice si maniere moderne, asta-i masina pentru tine.

Dar totul se rezuma la motor si sasiu acum, pentru ca aparent am gasit drumul catre Spartura. Fara sa zabovim prea mult, ne lansam pe deal pentru prima runda a zilei, iar in cateva minute ajung sa rad isteric. Limita de 50 km/h o luam drept sugestie, asa ca facem progrese substantiale in urcare, desi uneori mergem de-a latul si - ocazional - pe doua roti.

Ajungand la capat ma simt ca si cum as fi completat o tura de Nurburgring pe repede-inainte, asa ca iau Mustang-ul si pornesc inapoi, pentru o alergare in directia opusa. Sau, ma rog, voi porni, imediat ce-si termina politistul asta treaba cu mine. Dupa cum arata, nu pare sa fie usor de convins. "Aveati cu 30 km/h peste. Permisul si asigurarea, domnule". "30 km/h?' Doar atat? Am crezut ca mergeam mult mai repede".

Dupa ce s-a tarat de la masina sa inapoi spre noi - tot nereusind sa-si explice cum a ajuns un sofer britanic intr-un Mustang imprumutat sa fie prins depasind viteza pe cel mai dificil drum din Tennesse - imi scrie un avertisment si ma sfatuieste: "Aveti grija la motos’clete" imi zice. "Am avut sase pasaroi - aparent, asa sunt denumiti aici cei care reusesc sa zboare de pe strada - anul acesta. Si sunt sigur ca vom mai avea cativa pana la sfarsitul anului. Asa ca aveti grija la ei!"

Ce mi-a zis politistul ala s-a dovedit a fi o profetie. La jumatatea traseului, cand eram in coborare - dupa cateva mile pline de peripetii, am dat peste niste motociclete Harley foarte lente si foarte prost calarite. Le-am depasit repede si la oarecare distanta, in prima linie dreapta. Dar pe cand ajungeam jos si incepeam sa rapsodiem abilitatea extraordinara a Mustangului de a ramane stapan pe situatie la viteze mari, treaba se-mpute.

Un gras cu fata vinetie se repede inspre noi si incepe sa tipe. "Stati. Nu miscati. Stiti cine sunt eu?" "Nu", ii raspunde Charlie neinteresat. "Tocmai era sa ma omorati mai devreme", zice el. "Parea ca aveai de gand s-o faci si singur" ii replica Charlie sincer, intorcandu-se spre el. Si atunci totul devine si mai serios. Grasul isi desface jacheta si scoate o arma. "Inapoi! Nu-ncerca sa ma ameninti!" spune acesta, indiferent fata de ironia faptului ca el are o arma spre noi si nu invers. Povestea s-ar fi putut termina la spital, dar spiritele s-au calmat in cele din urma - am schimbat liste intregi de aberatii si am plecat lasand in urma un nor de fum de la cauciucuri, cu batoza injurand in gol, spre amuzamentul tuturor, mai putin al sau. Idiotul.

Evitand un atac armat la Ingraditura Dragonului, ne-am lansat prin valea plina de fluturi cu viteza maxima, indragostindu-ma din ce in ce mai tare de abilitatile Mustangului. Pur si simplu nu a mai existat un muscle car ca asta vreodata. Proportiile compacte se completeaza cu un sasiu perfectionat si un motor care este, fara nicio exagerare, extraordinar. Face fata cu usurinta gropilor, salturilor si schimbarilor de directie, fiind mai manevrabil decat oricare dintre masinile de aici, cu exceptia Vette-ului.

Pe masura ce drumurile mici si intortocheate dau in drumuri mai mari si mai drepte, ne concentram asupra finisului de pe circuitul Charlotte. In mai putin de 24 de ore, echipa TopGear SUA va da startul in TopGear300. Pana atunci, insa, trebuie sa desemnam castigatorul nostru.

Trecand prin tunelul care da pe circuit, in ziua urmatoare, nu cred ca e vreun dubiu in mintile noastre privind castigatorul de azi. Vette-ul, oricat de genial e, sare din schema. Muscle-urile ar trebui sa fie brute accesibile. Asa ca mai raman trei. Camaro-ul e o foarte reusita reprezentare moderna a urmasilor sai, dar look-ul sau de desene animate si lipsa de feed-back la condus il plaseaza pe locul trei. Speram ca ZL-1 o sa fie mai implicat. Challenger-ul, cel mai "corect" muscle car de-aici, ocupa locul doi pentru motorul sau furtunos si pentru impresie.

Toate celelalte masini de aici sunt bune, insa felul in care se prezinta Mustang-ul e absolut genial, si e suficient de bun incat sa ameninte Vette-ul. N-a mai existat un Ponei mai rapid, mai manevrabil sau mai complex ca asta.

Bine lucrat, Ford. Bine lucrat.