Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mai există în lumea aceasta rece şi indiferentă în care trăim săli de bal, seri de poezie, cărţi şi oameni care nu plictisesc. Toate sunt descoperite întâmplător (sau poate aşa e să fie), pentru că mica frumuseţe nu iese niciodată să-şi strige strălucirea.
Frumuseţe - acasă la Titulescu
Mai există în lumea aceasta rece şi indiferentă în care trăim săli de bal, seri de poezie, cărţi şi oameni care nu plictisesc. Toate sunt descoperite întâmplător (sau poate aşa e să fie), pentru că mica frumuseţe nu iese niciodată să-şi strige strălucirea.
O frumoasă casă de pe Şoseaua Kiseleff. De fapt, un mic palat pe lângă care în timpul zilei îşi trec roţile nepăsătoare maşinile. Iar trecătorii, picioarele nepăsătoare. Nimeni nu se deranjează să-i privească albeaţa imperială, deoarece capul e prea aplecat spre albeaţa îndoielnică a caldarâmului. Şi, chiar dacă cineva şi-ar ridica privirea absolut întâmplător, faptul că această casă-mic palat poartă amprenta personalităţii lui Nicolae Titulescu ar genera, poate, doar o minusculă străfulgerare. Bună şi ea pentru nepăsătoarele vremuri. De ceva timp, acest spaţiu deosebit şi-a format o tradiţie. Şi anume aceea de a găzdui, pe lângă lansările unor cărţi de excepţie, seri de poezie şi muzică.
Nu imposibil. Zilele trecute, istoricul Marian Ştefan a lansat o carte de… poezie – “Umbra dorului” – la Casa Titulescu. Locul ce păstrează gustul “acelei lumi ce se afla la graniţa dintre ştiinţă şi artă”, după cum a rostit în cuvântul de deschidere domnul profesor George G. Potra, director al Fundaţiei Europene “Titulescu”. O lume a finei diplomaţii, deloc uitată, doar nedrept ignorată. Desigur, mulţi îl ştiu pe Marian Ştefan ca semnatar al atâtor şi atâtor materiale în Magazin istoric. Dar cu Marian Ştefan poetul e greu, dar nu imposibil să ne obişnuim. Desigur, nimeni nu s-a născut poet, dar aceasta nu înseamnă că un istoric nu are dreptul, în cele din urmă, la vers şi rimă. Poate fi aceasta o “pedeapsă” a istoriei? Nu, poate fi mai degrabă un nou început. Şi versurile încep să curgă. Ce aţi zice de un “Popas la Căldăruşani”? “Se picură tăcerea-ncet şi gravă/ Peste zidirea vechii mănăstiri/ În torsul vremii nu e nici o grabă,/ Doar bucuria unei regăsiri/ Sub streşini de zidire basarabă,/ Simbol de ţară şi agonisiri,/ Lăstunii poartă-n ciocuri mâl şi iarbă,/ Gătindu-se de tainice iubiri/ Se războiesc în Tatomiru cucii,/ Iar teii se visează râu de miere/ Tresare lacul în bătaia ştiucii/ Înmărmurit de-atâta înviere;/ Gândesc şi eu, făcându-mi semnul crucii: De unde-atâta viaţă şi putere?!” “Volumul în sine este o surpriză, un şoc, m-a făcut să-mi ascut interior instrumentele di-secţiei. Eu citesc rar, şi nu repede, pentru a nu face joncţiuni. Poezia este a unui om fin, pe care îl interesează penumbrele, nostalgia după satul natal, dragostea fami-lială”, izbucneşte scriitorul C.D. Zeletin.
Lumina. Şi continuă Zeletin, uimitor de doct – numai pentru noi, cei de acum, “volumul are un singur sonet – «Popas la Căldăruşani». În general, sonetul are 36 de condiţii de fixitate. Sonetul este o formă glorioasă inventată de poeţii sicilieni ai secolului al XIII-lea. Dar… De ce să mai scrii în zilele noastre aşa? Ca să ţi se pună ştanţa de «Retro»? De către cei care uită că una dintre bucuriile noastre sufleteşti este duioşia. Cu ea rămânem, nu cu trompetele”. Iată că lui Marian Ştefan nu îi e teamă să fie şi retro, şi duios. “Sunt poezii scrise la vârste diferite”, explică… duios istoricul. “Volumul are dramele sufleteşti ale dezrădăcinării. Îmi doresc ca Fierbinţii mei, locul meu natal, să rămână o cetate inexpugnabilă.” Nu e vorba despre tristeţe, ci doar despre duioşie, dacă nu cumva, prea obişnuiţi fiind cu pumnii în gură, am uitat ce este aceea. Şi ce dacă istoricul a căzut în patima rimei? O patimă cuminte, nescandaloasă şi poate tocmai de aceea pasibilă de neluarea în seamă. “În epoca de astăzi, în care există o derută a valorilor, ce să scrii? Dicteul tău sufletesc te-ar îndemna, te-ar tenta să scrii”, îşi continuă Zeletin dulcea furie pe monştrii care de fapt zac şi în el, şi în fiecare dintre noi. “Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, căci m-am străduit să aprind lumina”, spunea odată Titulescu.
Dar, vorba domnului Zeletin, cine se mai gândeşte la versul în arabescuri astăzi?
“În loc de cuvânt înainte”
Ce aş fi fost eu fără tine, limbă română?
Un pom, poate o floare între sute de mii,
Sau, mai ştii,
Un strop de rouă în zori de zi…
Unde aş fi fost eu fără tine, limbă română?
Într-o geană de asfinţit,
Prin stihii un atom rătăcit
Sau, poate, într-un nor de vânturi gonit… (...)
