Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Focusul nostru ST avea atat o pedala de ambreiaj, cat si schimbator manual. Am priceput imediat ca asta inseamna un singur lucru: eu voi conduce intreaga distanta dintre Los Angeles si New York. In cinci zile. Fara a folosi autostrazile. Numai eu. Excursia ambitioasa aparea dintr-odata intr-o lumina mult mai putin amuzanta decat acum cateva zile, in bar.
De fapt, intr-o duminica noapte pe o bezna totala – cu navigatia lui Webb ghidandu-ne in zigzag afara din LA, fugarind drumurile secundare intr-un oras construit in jurul autostrazilor si cu zborul de intoarcere plecand de pe JFK vineri dupa-amiaza - am decis ca s-ar putea sa fi fost cea mai proasta idee din toate timpurile.
Rationamentul, daca a existat vreunul, a functionat asa: la inceput, a existat masina, iar masina era buna. Masina le permitea soferilor sa exploreze colturi noi si interesante ale tarii.
Pe urma a venit autostrada, iar autostrada era foarte buna pentru a transporta oamenii dintr-un capat al tarii in celalalt, insa foarte proasta daca si-ar fi dorit sa vada si ce se afla la mijloc.
Asa ca, evitand autostrazile si limitandu-ne la drumuri expres si regionale, vom reusi, poate, sa descoperim adevarata America, tinutul facut pierdut de autostrazi, si sa-i dam de lucru serios Focusului ST in acelasi timp. La naiba, poate ca vom da chiar si peste o curba sau doua. Problema era ca trebuiau acoperiti peste 1.000 de kilometri intr-o zi intr-o tara cu limite de viteza dureros de mici si metode la fel de dureroase de a le impune. Am avea noroc daca am scoate o medie de 70 km/h, imi spuneam. O sa ne ia ceva. Dincolo de miezul noptii, ne oprim in orasul Victorville, undeva in fundul Californiei.
Lumina diminetii ne-a aratat ca Victorville se afla in mijlocul desertului. asta-i cusurul deserturilor.
Ti se furiseaza in spate pe timpul noptii. A fost si prima sansa de a ne uita cum trebuie la ST, iar impresia initiala e una buna: barbia ascutita a ST-ului, gura mai mare si evacuarile centrale rezolva liniile ambigue ale Focusului original. Motorizarea, pe hartie, suna mai putin promitator. Daca generatia precedenta avea un motor turbo exotic cu cinci cilindri, modelul actual primeste unul mai banal, de 2 litri si patru cilindri. Ca o compensatie a cilindrului pierdut, puterea creste cu 16 CP fata de versiunea veche: ST produce acum 250 CP, cu mult peste cei 210 ai Golfului GTI, dar totusi sub Megane RS, care are 268 CP.
Totusi, Fordurile rapide au insemnat in egala masura o tinuta de drum impecabila, precum si putere cruda. Insa cum a treia generatie a Focusului ne-a lasat cumva neimpresionati la capitolul
distractie, e in stare ST-ul s-o salveze? Exista un singur mod de a afla...
Am mers spre est ore intregi fara sa vedem tipenie de om: nicio masina, nicio casa, zero viata. Incercam sa nu ma gandesc la ce s-ar intampla daca am face o pana aici ("Alo, aa? Am busit o chiulasa in mijlocul desertului Mojave. Ce-ar trebui sa fac? Da... da... bun. Mi-am dat chilotii jos si m-am aplecat, acum ce mai fac?").
"Viteza supravegheata din cer" – scria pe un indicator. Pe drumuri goale si drepte, pana si limita de 105 km/h – viteza maxima admisa pe drumurile expres din State – pare absurd de mica. Am incercat s-o respectam. Am esuat lamentabil. ST este o masina foarte, foarte rapida. Zero o suta se intampla in 6,2 secunde; pare mai rapid de atat. Aflat deja in mers, Focusul livreaza un torent de cuplu la mijlocul turatiilor, dupa care se intinde pana la limita de 6.800 rpm, explodand din spatele camioanelor cu lemne. E un monstru al depasirilor.
Am intrat in Arizona si am luat urma vechii Rute 66, cel mai faimos drum din State si primul drum expres pavat. In timpul Marii Recesiuni, "Route 66" a fost coloana vertebrala a SUA, sute de mii de oameni folosind-o pentru a scapa spre est in cautarea bogatiei. Acum e aproape goala: dublata de autostrada de mai la sud, motelurile si restaurantele sunt abandonate, frecventate fiind doar de idiotii care si-au inchipuit ca va fi distractiv sa traversezi America fara sa folosesti drumurile adevarate.
Calea ferata merge pe langa Ruta 66. Am executat cea mai lunga manevra de depasire din istorie: 20 de minute pentru a devansa un tren lung de o mila care mergea insesizabil mai incet decat noi. Apoi am luat-o in nord, prin paduri si pana pe marginea celei mai mari minuni a naturii de pe Pamant. Indiferent cat citesti despre dimensiunile lui masive, nimic nu te pregateste pentru momentul in care te opresti pe marginea Marelui Canion si te holbezi in abisul aproape infinit de dedesubt. Te face sa te simti foarte mic. Webb a privit haul timp de 20 de minute, amutit. In cele din urma, se intoarce spre mine: "Cred", spune el ganditor, "ca problema e cu numele. Grand Canyon nu suna prea american. Ar trebui sa-i zica Mega Canyon".
Am innoptat in Tuba City – numit nu pentru ca localnicii ar fi indragostiti de acel instrument de suflat complicat (tuba inseamna trombon in engleza - n.r.), ci dupa numele unui sef de trib din zona. McDonald’s era singurul restaurant deschis. Mestecand un burger vechi, m-am uitat peste o harta a SUA. Dupa o zi de condus cu pedala jos, abia daca ne-am desprins de marginea din stanga a tarii. New York peste patru zile. Inca peste 4.700 de kilometri. Fara autostrazi? Serios?
Nord estul Arizonei este un salon de prezentare pentru miscarile tectonice. Gramezi uriase de pietre portocalii, munti la orizont acoperiti de nori de praf, precum dintii unui rechin, mari canioane si stanci: ne-am petrecut dimineata holbandu-ne la nenumarate peisaje superbe. Am trecut prin Four Corners (Patru Colturi), unde se intalnesc statele Arizona, New Mexico, Colorado si Utah, si am facut o tura in jurul monumentului, crescand numarul statelor strabatute, de la doua, la cinci. Clar nu se cheama ca am trisat.
Dupa ce am trecut prin Cortez, intr-o clipa decorul s-a schimbat din stepa in Elvetia – versanti verzi si varfuri acoperite cu zapada. Muntii Rocky.
