Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intr-o zi, stateam la umbra unor copaci, pe langa Academia de Studii Economice, pe Calea Dorobantilor. Pe unul dintre peretii exteriori ai cladirii am descoperit o placuta pe care scria: "Aici s-a aflat casa unde a trait si a creat in ultimii ani de viata poetul Alexandru Macedonski 1854-1920".
Se prea poate sa fi fost influentata de mirosul nebunesc de tei, care luase in brate orasul, parca pentru a-l tine departe de propria mizerie si uratenie. Dar citind textul de pe placuta am avut un sentiment de deznadejde, un sentiment ca am pierdut pentru totdeauna ceva ce nici macar nu am avut ocazia sa vad vreodata.
Sincer, nu stiu nici cand a fost daramata casuta lui Macedonski, nici cand a fost ridicata cladirea ASE, nici nu mi se pare relevant. Dar am ramas cu acea parere de rau pe care nu o pot sterge din amintirea mea, asa cum nu pot sa alung parerea de rau si gustul amar atunci cand descopar, prin Bucuresti, cladiri, case, palate lasate sa moara, cu buna stiinta. Pe unele dintre ele le-am admirat cand eram copil. Inca se mai uita in ferestrele lor soarele; acum, multe dintre ele nu mai au nici ferestre. Au ramas niste schelete ciugulite de timp si de ploi, ucise caramida cu caramida de ignoranta oamenilor sau de goana lor dupa bani.
Povesti din acestea, cu case de patrimoniu jefuite de sufletul lor, se gasesc in foarte multe locuri din tara. Poate ca statul nu are bani sa le salveze, poate nici proprietarii, dar trebuie sa gasim ceva, ca sa nu ne lasam trecutul sa se prabuseasca. Sa nu-l parasim.
Poate chiar exista solutii, doar trebuie sa le cautam!
