Recviem pentru Tănase (11)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Puteai spune că e zi de bâlci după câtă lume se strânsese în curtea fostei cazărmi.
După revoluţie, se mai întâmplase în două rânduri aşa, dar din motive diferite.
La trei ani după alegerea sa în consiliul local, Doru Magiunescu a ieşit brusc din anonimat cu o idee care avea să se transforme într-o propunere, iar aceasta într-o manifestare socială copleşitoare, prin proporţii şi semnificaţie, cum nu mai cunoscuse oraşul niciodată.
Cele petrecute atunci, chiar dacă au fost şi lucruri mai puţin plăcute, au însemnat, după părerea multora, începutul ascensiunii sale.
Tânărul consilier s-a inspirat de la televizor. Văzuse cum se calcă oamenii în picioare în locurile unde sunt aduse moaştele sfinţilor.
Se făceau cozi de cum amurgea. Şi pentru ce? Ca să fii sigur că apuci să atingi cu buricele degetelor sau cu buzele sicriul de argint în care stau cuminţi câteva oscioare.
După dimensiunea coşciugului, eşti tentat să crezi că sfinţii au murit când erau copii. Poate că d-aia au şi ajuns sfinţi.
Uneori te privesc printr-o ferestruică găvanele golite de ochi ale unei tigve de mărimea portocalei.
Se întâmpla ca înăuntru să fie doar mâna stafidită a sfântului. N-ai niciodată timp să-i citeşti în palmă linia norocului sau linia vieţii. Pe cea a dragostei nu e cazul, deoarece se ştie că sfinţii îl iubesc în timpul vieţii lor scurte numai şi numai pe Dumnezeu.
Atunci de ce se înghesuiau oamenii să le pipăie moaştele?
Nu era treaba tânărului consilier să răspundă la această întrebare. Oamenii ştiau cel mai bine de ce.
Câştigase vreunul din oraşul lor premiul cel mare la loto? Nu câştigase.
Dintre cei îndatoraţi la bănci, fusese iertat vreunul de datorie? Nu fusese.
I se întâmplase vreunuia să primească o mare moştenire din America de la un unchi de care nu ştiuse nimic până atunci? Nu i se întâmplase.
Găsise careva vreo comoară în fundul curţii devenind peste noapte, din biet om de rând, milionar? Nu găsise.
Pe urmă, era frica de boli.
Aha, mâna aia uscată a sfântului, chiar dacă nu trecea dincoace de geam, îţi lua mintenaş boala din trup. Şi fără să te duci cu plicul la el sau cu brânză şi ouă în paporniţă. Sfinţii trăiesc doar din salariile lor de sfinţi. Spre deosebire de doctori, arză-i-ar focul!
Şi mai erau şi cei cu beteşuguri grave. Prin alte părţi se mai scula câte un paralitic şi începea să umble, câte un orb se trezea strigând: văd lumina, iar vreunul dintre cei ologi simţea cum începe să-i crească din senin piciorul amputat.
Paraliticilor din oraşul lor nu li se dădea nici o şansă. Şi trebuia să li se dea. La fel şi orbilor şi celor fără un picior sau o mână.
Din păcate, nu se născuse nici un sfânt pe raza judeţului. La scriitori reuşeau să ţină paşii cu judeţele din Moldova. În materie de sfinţi însă erau rămaşi în urmă de tot.
Tot el, Doru Magiunescu, a venit cu soluţia: luau cu împrumut un sfânt de la Rădăuţi. Avea un fost coleg de facultate care se călugărise şi era stareţ al unei mănăstiri de acolo.
Vorbise cu el înainte de a veni cu propunerea. Totul era aranjat, numai că ceilalţi nu trebuiau să ştie.
În trei zile, Magiunescu s-a întors cu moaştele sfântului. Le-a dus, aşa cum se şi cădea, la catedrală. Având în vedere faptul că aceasta nu era pictată de fitecine, ci de însuşi Ştefan Luchian - cum, şi ăsta a fost moldovean? - s-ar fi cuvenit ca sfântul depus într-o dimineaţă de iarnă aici să fie ceva mai înalt în rang.
Paisie era un sfânt simplu, fapt ce nu-l împiedica însă să ocupe un loc de mare cinste pe lista făcătorilor de minuni.
Este greu de descris ce s-a întâmplat în cele două zile cât au zăbovit moaştele sale în oraş.
Strada din faţa catedralei, care leagă tribunalul de clădirea prefecturii, a fost plină ochi de oameni.
Era clar că nu puteau să intre toţi odată la sfânt şi nenorocirea era că ei tocmai asta voiau să facă, lucru de înţeles pentru nişte oameni ce nu văzuseră niciodată cu ochii lor o minune. Prima, unii zic că şi singura, pe care au văzut-o cu această ocazie, a fost că n-a murit nici unul dintre ei călcat în picioare.
Minune a fost, după părerea altora, şi faptul că femeia care a căzut în butoiul cu agheasmă şi pe care toţi, inclusiv cei de pe salvare, au crezut-o moartă, s-a întors vie de la spital.
Ce i-o fi căşunat să se caţere pe butoi nu se ştie. Şi-o fi închipuit pesemne că nu mai apucă agheasmă, aşa cum se vedea la televizor că se întâmpla prin unele locuri, numai că trecuse de câteva săptămâni Boboteaza, apa din butoiul cu pricina fiind pregătită pentru spălarea pe mâini a celor din comitetul de organizare. În fruntea acestuia se afla un vicar episcopal venit de la Curtea de Argeş şi primarul. Dar cel care se ocupa de toate era Magiunescu. El a şi sărit primul s-o scoată pe femeie din butoi.
Măcar de-ar fi ţipat, dar aceasta căzuse cu capul în jos, neavând cum să strige. Doar bâstâcâia din picioare, spre groaza celorlalţi care ţipau după ajutor. Ar fi putut s-o ajute chiar ei. Dar exista riscul să-l supere pe sfânt, gestul lor putând fi interpretat de acesta ca o încercare de punere a puterilor sale la îndoială. Aşa că n-au riscat, iar rezultatele s-au văzut. În aceeaşi seară, deşi rămasă fără suflare din cauza gerului şi a apei înghiţite, femeia înecată s-a întors vie acasă. Era, fără nici o îndoială, o minune. Paisie îşi făcuse datoria. Magiunescu şi-o făcuse şi el. Lumea, în ciuda celor petrecute, era mulţumită. Adevărat, s-au găsit câţiva care au spus că prezenţa făcătorului de minuni în oraş nu numai că nu i-a împuţinat pe orbi şi pe şchiopi, ci dimpotrivă, le-a sporit numărul.
Au fost, ce-i drept, câteva cazuri de oameni care s-au ales cu picioarele rupte şi ochii vineţi de pe urma bulucelii.
Dar unde nu se întâmplă astfel de lucruri?!
Sfântul a plecat, dar a rămas sfânta. Aşa i s-a spus, încă din ziua următoare, înecatei, şi aşa i-a rămas pentru tot restul vieţii numele.
Anul următor, Doru Magiunescu a devenit primar al oraşului. Nu cumva era şi mâna sfintei aici? Cei din opoziţie credeau că da, deşi la început râseseră de înecată, îndoindu-se de puterile ei. Le era şi frică să se gândească la viitor. Era de aşteptat ca sfânta să facă şi alte miracole.
Dacă le îndrepta şi pe acestea, aşa cum se întâmplase cu prima, împotriva lor?
Dar sfânta s-a oprit la timp. Nu de tot însă, dovadă că şi atunci când nu-i vezi prin preajmă sau par cufundaţi în somnul cel mai adânc, sfinţii sunt în exerciţiul funcţiunii, punând ceva la cale.
Magiunescu a constatat lucrul acesta fiind el însuşi cufundat într-un somn foarte profund, fapt care n-a împiedicat-o pe înecată să vină până acolo în somn şi să-l întrebe:
- Ai văzut?
- Ce?, a spus el, dormind în continuare.
- Locul ăla de acolo.
S-a uitat şi l-a văzut.
- Ce este cu el?
- E gol. Iar tu trebuie să-l umpli.
- Eu?
- Da, tu.
Din armată nu mai auzise un "tu" atât de autoritar. Ia uite la ea! El s-a repezit pe gerul ăla năprasnic s-o tragă din butoi afară şi dumneaei uite ce-i face. Îi vorbeşte ca un plutonier major. Ce plutonier? Căpitan. Ce căpitan? Colonel! Ce colonel? General. Iar el nici vorbă să mai fie soldat. Nici măcar stagiar la gospodăria orăşenească nu mai este.

 (Va urma)