Recviem pentru Tănase (12)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, „Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei.

Ar fi înghiţit, chiar şi atunci când era consilier, un asemenea ton. Dar acum, ştia cuvioşia sa cine este el?
- Păi cine te-a făcut cine eşti, prăpăditule?
- Prăpă... l-a cuprins un fel de evlavie, amestecată cu un fel de frică şi a vrut să deschidă ochii, să se trezească. Dar dacă nu se mai trezea primar? Şi nici consilier local? Nici măcar inginer stagiar?

- Ordonaţi, domnule general, să trăiţi!
- Îmi place, începem să ne înţelegem.
- Ascultă-mă cu atenţie, fiule.
- Ascult, măicuţă. Sunt numai ochi şi urechi. De fapt numai urechi, că ochii... Vrei să-i deschid?
- Nu este cazul să-ţi întrerupi somnul, ascultă-mă cu ochii închişi.
- Ascult.
- Să ridici o biserică pe locul acesta. E musai! Ai priceput?
- Am. Şi cam cât să fie de mare?
- Păi să tot fie.
- Cât?
- Cam atâta cât este catedrala.
- Atât de mare?
- Da. Şi la fel de frumoasă. Pictura, fii atent, vezi ce faci cu pictura! Bagă bine la cap!
- Da, măicuţă, am înţeles, bag, să trăiţi, ordonaţi, sărut-mâna!

De visul primarului în care a apărut sfânta cerându-i să ctitorească o bise­rică, dincolo de ştrandul lui Tufă, pe pajiştea dintre spital şi pădure, se leagă a doua mare revărsare de oameni pe străzile oraşului, însă mai avem de aş­teptat până atunci.
Există deocamdată doar visul şi vreo douăzeci de bărbaţi cu târnăcoape şi lopeţi, toţi aceştia pregătind locul pentru fundaţia viitoarei biserici, sub privi­rile atente ale unui inginer tuciuriu, dar şi ale câtorva turturele care îi agasează cu triluri din desişul răcoros al pădurii.

Încă n-a sosit fierul beton. Nici cărămizile. Lemnul va veni mai la urmă. Dar dintr-o altă pădure, de departe. N-o să se supere pădurea de aici? Oare copacii ei erau, după modelul oamenilor locului, mai puţin înclinaţi spre sfinţenie decât copacii din alte părţi ale ţării? Semănau atât de mult copacii cu oamenii? Petruş era singurul care ştia răspunsurile. Dar nu-l întreba nimeni. Sau nu venise încă timpul să-l întrebe.

Nici măcar ora visului cu pricina n-a sosit. Sfânta n-a înfăptuit încă primul său miracol, necum pe cel cu numărul doi.
Suntem abia în dimineaţa zilei în care Doru Magiunescu l-a aşezat pe Paisie în portbagajul maşinii, pe locul din dreapta urmând să şadă călugărul însoţitor, iar pe canapeaua din spate câteva lucruşoare trimise de condu­cerea oraşului monahilor din Rădăuţi.

Călugărul este în haine civile, iar maşina nu este cea de la venire, ca să nu le dea de bănuit oamenilor, şi aceştia să se ţină crilă după ea.
Din cauza aceasta au şi plecat cu noaptea în cap din spatele catedralei, dar, în loc să dispară cât mai repede cu putinţă din oraş, s-a strecurat într-o curte din apropiere.

Bărbatul care le ieşise în în­tâmpinare era primarul oraşului. Deşi organizator al evenimentului recent încheiat, în realitate el s-a aflat tot timpul departe de moaşte, ca de altfel şi de catedrală. Se cuvenea apoi să se bucure de binefacerile atingerii moaştelor şi familia sa, care evitase, din cauza îmbulzelii, să meargă la catedrală.
Acum era altceva, puteau să se uite în linişte la Paisie şi să stea pe îndelete de vorbă cu el.

Dar vorbea sfântul? Nu-l auzise nimeni scoţând vreun cuvânt în bise­rică. Nici n-ar fi avut cum în hărmălaia de acolo.
Important era însă să vorbească ei, nu Paisie. El trebuia doar să asculte. De aceea îl şi rugase domnul primar pe consilier să treacă înainte de plecare pe la el pe acasă.

Voia, în primul şi în primul rând, să se asigure că sfântul nu şi-a format o părere greşită despre oamenii din oraş, ceea ce era foarte posibil, având în vedere lipsa de smerenie cu care aceştia au dat buzna peste el. Intra în obligaţiile sale să-i schimbe această părere. Şi-o putea face primindu-l cu toată consi­deraţia cuvenită unui oaspete atât de important. Au schimbat încă de aseară uleiul din candelă şi-au presărat, pe masa lungă din sufragerie, unde au aşezat sicriul, trandafiri proaspeţi şi narcise viu colorate.

Paisie şedea, dacă se poate spune aşa, pe un pat moale de flori. Parfumul lor aproape că te îmbăta. Pesemne că, din cauza aceasta, era domnul primar niţeluş cam ameţit.
Dac-ar fi fost însă în perfectă stare de trezie nu reuşea în mod sigur să ţină un discurs atât de convingător. Pentru că, deşi se afla acasă înconjurat de ne­vastă, soacră şi copii, nu trebuia uitat totuşi că era o persoană oficială, şi-n această calitate i se adresa oaspetelui.

- Fiţi bun şi iertaţi-ne, sfinţia voastră, şi-a început Ilie Plici cuvântul de întâmpinare. Bucuria de a vă avea în mijlocul lor i-a zăpăcit pe oameni făcându-i să se poarte ca o hoardă de năvălitori. Nu-i judecaţi însă greşit, sunt oameni cu frica lui Dumnezeu. Asta şi explică asaltul asupra catedralei. Cât priveşte păcatele care-i împovărează, şi-i împovărează, o ştiţi mai bine ca mine, destule, vina le aparţine şi lor, dar şi vremurilor. Sunt români şi nimic din ce e românesc nu le e străin. Ce, fură ca să sărăcească lumea? Aş! Nu muncesc pentru că le place lor aşa? N-au unde, întrucât s-au închis vechile fabrici.

Omoară fiindcă sunt neam de criminaliĂ Da de unde! Totul porneşte de la băutura şi de la certurile cu ne­vestele. Bulgarii, vecinii noştri din sud, omoară la comandă. Ei au, cum se zice, crima organizată. N-a fost împuşcat nicăieri în România vreun bancher. Niciunui şef de ziar nu i s-a tă­iat beregata. S-a auzit de vreun miliardar de la noi a cărui maşină să sară în aer? Nu! în oraşul nostru nici atât, şi avem câteva bănci, un ziar şi cel puţin trei sau patru miliardari. Da, există invidie, pâră, preacurvie, dar în limite rezonabile.

Cu toate acestea, ne chinuieşte gândul păcatelor pe care le purtăm în spate, chiar dacă acestea sunt mai mici decât ale altora. Prin urmare, nu luaţi drept lipsă de respect năvala oamenilor noştri asupra moaştelor voastre. Dorinţa de a se izbăvi cât mai repede de păcate i-a făcut să aibă o purtare atât de sălbatică. Ca edil al oraşului şi copreşedinte al comitetului de organizare, vă rog cu profund respect şi nemărginită pioşenie să nu puneţi la inimă şi iertaţi-i. Eu însumi sunt în felul meu un păcătos care...

Aici, primarul a întors capul şi le-a făcut semn celor din familie să se îndepărteze, iar consilierul a ieşit din încăpere. Călugărul rămăsese să bea o cafea în holul de la intrare.
Nu încăpea nici o îndoială, primarul urma să spună un lucru foarte important, iar cum lucrurile astea sunt în marea lor majoritate secrete, e de înţeles de ce trebuie să lipsească martorii, chiar dacă e vorba despre oameni apropiaţi.

- Da, sfinţia ta, am păcătuit.

Deşi de numai trei ani în politică, Magiunescu învăţase că pentru a aspira la o carieră cât mai lungă este obli­gatoriu să fii foarte curios atunci când se rostesc în preajma ta lucruri secrete.
Din pricina acestei firi curioase s-a grăbit el să-şi lipească urechea de uşă.
Şi bine a făcut, deoarece i-au fost de mare folos cele auzite atunci.

Dacă era vorba despre o altă femeie, şi el îşi mărturisea păcatul de faţă cu nevasta şi soacra?
Ar fi fost culmea prostiei să se întâmple una ca asta.
Magiunescu a răsuflat uşurat. Nu s-a întâmplat.

Ilie Plici s-a apucat să-i povestească sfântului despre nu ştiu ce voturi măsluite în baza cărora a câştigat el alegerile. Avea biserica vreo legătură cu politicaĂ Era cineva interesat de astfel de lucruriĂ

(Va urma)