Recviem pentru Tănase (13)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Da, tânărul consilier. În orice caz, în mai mare măsură decât sfântul, care moţăia absent în coşciugul lui de argint, în vreme ce candela pâlpâia veselă deasupra sa, iar florile îl învăluiau cu damful lor îmbătător.
După ce şi-a culcat pentru câteva clipe fruntea pe geamul ce-l separa pe Paisie de lume, primarul le-a strigat plin de încântare celorlalţi:
- Hai şi voi, acum, dar repede, că se luminează de ziuă şi mă dau ăştia pe la ziare c-am pus nu ştiu ce la cale cu sfântul. Hai, Dorule, tată, cheamă-l pe călugăr şi duceţi cutia cu moaşte la maşină. Vezi să nu scapi vreo vorbă despre...
- Ce dracu', şefu', doar mă ştiţi. Se poate? Să nu-l apuce pe sfinţia-sa bâzdâcul!
- Fugi d-acilea! Nu vezi c-are gura încleştată.
- Poate că sfinţii nu se folosesc de gură atunci când vorbesc.
- Pst! Ai grijă ce spui, că ne aude. M-am chinuit atâta să-i fac o impresie bună şi tu...
Paisie n-a scos nici un sunet pe drum. A vorbit însă anul următor. Nu el personal, că era tocmai în nordul Moldovei, ci folosindu-se de domnul viceprimar, care s-a folosit la rândul lui de Mână Lungă pentru a intra în posesia câtorva hârtii ce vorbeau despre nişte bani ajunşi din greşeală în buzunarul primarului - acesta-i povestise şi aşa ceva sfântului, după care a intrat poliţia pe fir, apoi procuratura.
Era vremea în care la oraş, ca în toată ţara de altfel, statul poliţienesc nu pierduse încă lupta cu democraţia. Asta s-a întâmplat mai târziu, când noul primar, nimeni altul decât Doru Magiunescu, a reintrodus respectul reciproc în rândul instituţiilor publice, în sensul că una mai mică nu poate s-o tragă la răspundere pe una mai mare.
Care este, de exemplu, cea mai mare instituţie a unui oraş? Primăria. Păi poate o instituţie mai mică, aşa cum este poliţia sau procuratura, să-şi bată joc de primărie punând-o să dea cu subsemnatul?
Poate, dar cu preţul comiterii unui abuz.
Doru Magiunescu era împotriva abuzurilor. Prin această atitudine s-a impus în alegeri.
Şi-a rămas aşa pe durata întregului mandat. De aceea l-au şi ales oamenii din nou. Dacă n-ar fi existat întâlnirea cu ministrul de la Bucureşti şi ideea acestuia de a-l numi prefect al judeţului, Magiunescu se arunca iarăşi în bătălia electorală câştigând pentru a treia oară primăria.
Pădurea din marginea oraşului se uita cam de sus la şantierul de alături. Poate unde zidurile bisericii creşteau mai încet decât ea. O vreme se folosise de turturele, ca să le atragă celor de pe şantier atenţia, dar aceştia erau prea ocupaţi să ia seama la nişte păsăruici gureşe ce ţopăiau fără astâmpăr în preajmă. Nici nu le prea auzeau, pentru că tăiau toată ziua la fiare şi fixau în pământ cofrajele croite din scânduri. Pe urmă au sosit betonierele în faţa cărora turturelele n-au avut nici o şansă. Pădurea a scos la atac fluierarii şi sticleţii.
Poate unde se descărca din camioane lemnul adus de la munte, aceştia făceau o zarvă de nedescris.
Dar degeaba, în mai puţin de o lună, s-au ivit deasupra zidurilor, care suiseră încet, dar temeinic spre cer, acoperişul şi cupola.
Pădurea s-a înnegrit de supărare. I-au căzut frunzele cu repeziciune. Păsările şi-au părăsit cuiburile, fugind cât mai departe. Cucul le avertizase, plecând primul, dar nu l-a crezut nimeni. Şi-a venit prima ninsoare.
Biserica era mai înaltă decât pădurea. De la asta pornea supărarea ei, sau poate de la faptul că oamenii îi făcuseră în ciudă aducând dintr-o altă pădure, una străină, ce nu avea nici o legătură cu pământul de dedesubt, şi cerul de deasupra, lemne pentru acoperiş şi cupolă.
Lucrul acesta, de ce n-am crede, era pentru ea o lovitură pe care n-o îndura uşor.
Trecuseră câţiva ani de când începuse construcţia. Magiunescu nu ştiuse atunci, la început, la ce se înhamă. Dar ce era să facă?
Faptul că-i apăruse sfânta în vis, cerându-i să ridice o biserică pe terenul dintre spital şi pădure însemna că aceasta era voia Domnului, nu a ei şi nici măcar a lui Paisie, care o lăsase pe înecată în locul lui, ca să aibă şi oraşul un făcător de minuni la nevoie.
Primul miracol se înfăptuise prin alegerea lui Magiunescu în fruntea oraşului.
Ctitorirea bisericii putea fi al treilea, dacă se întâmpla ca fostul primar să fie arestat, căci dezvăluirile făcute de un anonim binevoitor şi confirmate de ancheta poliţiei conducea spre o astfel de concluzie, dar n-a fost să fie aşa, prin urmare, minunile au rămas până la urmă doar două.
Ca să construieşti o biserică, o casă a Domnului adică, îţi trebuie şi bani, numai că mai mulţi, mult mai mulţi decât în cazul unei case oarecare.
Consiliul local a alocat o sumă din bugetul primăriei.
Dar restul? Aici era beleaua. Restul trebuia strâns din donaţii şi sponsorizări.
Patriarhia ar fi vrut să dea şi ea, însă a zis că nu prea are de unde, deoarece se construiau peste tot în ţară biserici şi vistieria patriarhală ajunsese cam goală.
Tufă a vărsat suma cea mai mare. Sandu Ghionoaie, chit că nu intrase încă în rândul celor binecuvântaţi de prefect, Magiunescu mai avea ceva de aşteptat până să ocupe acest scaun, Ghionoaie, ziceam, a rupt şi el ceva din osânza strânsă înainte de schimbare şi-a sărit în ajutorul bisericii. I-au urmat şi alţii exemplul.
Cu toate acestea, după vreo doi ani s-au poticnit. Se terminaseră cărămizile şi se terminaseră şi banii, ca să nu mai vorbim de cheful de muncă al zidarilor. şi chiar de priceperea lor, fiindcă, într-o toamnă, o parte din peretele dinspre pădure s-a dărâmat, nu ştim dacă din cauza uităturii urâte a acesteia sau a forţei cu care fluierau sticleţii. În mod sigur, turturelele n-au avut nici o contribuţie. Poate cântecul unei păsări să clintească pietrele din loc? Mai mişcă, dar şi asta foarte rar, câte o inimă, iar inima aceea trebuie să fie a unui om pe care să-l cheme Petruş.
Pe şeful de şantier, inginerul acela tuciuriu, care nu-i scăpase din ochi pe muncitori, îl chema altfel. Aşa se explică de ce nu credea în povestea cu păsările. Credea, în schimb, în alte poveşti.
De pildă, în cea cu ziditul unei neveste în perete, în cel care s-a dărâmat, ca să fie siguri că nu se dărâmă din nou. Acesta şi era de altfel secretul trăiniciei unei construcţii.
- Haideţi, domnul inginer, ce naiba! Astea sunt scorneli pe care nu le mai cred nici ăia micii de la generală.
S-a auzit unul strigând de sus, de pe schelă:
- O ofer eu pe nevastă-mea, numai să ştiu că nu mai iese niciodată de acolo. E cam departe însă, tocmai la Năsăud.
Ceilalţi s-au pus pe râs. Tuciuriul nu prea ştia de glumă.
- Uite cum facem, le-a tăiat el macaroana, întrucât nevestele vă sunt departe, există o singură cale s-o scoatem la capăt.
- Care, domnul inginer? Spuneţi!
- Ori vă faceţi treaba ca lumea, ori vă ia mama dracului.
Cu aceste cuvinte, rostite cam din locul unde urma să fie altarul, inginerul i-a trezit la realitate. Lucrurile au mers bine în continuare, mai ales că depăşiseră şi hopul cu banii.
Au primit de unde nu se aşteptau, de la un francez care cumpărase câteva sute de hectare la Măgura şi se ocupa de agricultură. Dar nu aşa cum o făceau oamenii din zonă. Aceştia arau tot cu plugul tras de cal, cine avea, căci existau oameni care se înhămau ei înşişi la plug. Apăruse un reportaj despre lucrul acesta într-o revistă străină. Cu poze de la faţa locului. (Dacă şi-ar pune mintea, calul şi boul de prin părţile noastre ar putea răsturna oricând teoria lui Darwin, demonstrând cu probe faptul că nu toţi oamenii se trag din maimuţă. Dar uite că nu şi-o pun!).

(Va urma)