Recviem pentru Tănase (24)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman în premieră. Altfel deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă şi tocmai de aceea foarte tristă....

A mai fost un articol. Începea bine, că ţiganii din Buzescu au cele mai mari case din ţară. Că unele dintre acestea imitau clădirile publice prin care şi-au purtat paşii ocupanţii lor. Una semăna leit cu tribunalul din Caracal, numai că era mult mai încăpătoare şi mai nouă. Probabil că proprietarului ei îi plăcuse mult ce i se întâmplase acolo. A ridicat-o după ce s-a întors de la puşcărie.

Dacă la început, zicea autorul articolului, erau doar câteva, înşirate la marginea câmpului, ele s-au înmulţit cu timpul, venind tot mai spre centrul comunei, de unde, pentru a-şi face loc, au gonit mai întâi casele mici ale românilor. Nu şi pe români însă, deoarece aceştia au rămas ca să lucreze pe şantierele noilor stăpâni. S-au înălţat de-a lungul şoselei principale zeci de palate. Palate ţigăneşti, desigur. Cu pereţi exteriori îmbrăcaţi în faianţă şi turnuleţe de tablă galvanizată din care nu pândea nimeni apropierea vreunui vrăjmaş.

Mai venea câteodată garda financiară, dar se înţelegeau cu vorba bună. De vreo două ori au apărut chiar şi mascaţii, dar n-a avut nimeni de suferit. Îl dădeau pe câte unul zălog, pentru a-l vedea, câteva zile mai târziu, înapoi acasă. Era în general linişte şi pace. Combinele muzicale urlau în voie prin curţi, în vreme ce Mercedes-urile se lăsau mângâiate de muzica lor, picotind alături.

Dacă lumina soarelui n-ar fi avut obiceiul să se uite în gura oamenilor, jucându-se cu dinţii lor de aur, ai fi zis că lumea aceea este încremenită.

Bărbaţii, mai groşi decât stâlpii de marmură pe care se sprijineau frontoanele caselor, se trezeau abia spre seară la viaţă. Zuruiau atunci sticlele prin aer. Pirandele chirăiau, la întrecere cu muzica parcă. Mercedes-urile, mai apoi, Tuareg-urile, iar la urmă de tot, Hummer-urile o zbugheau pe uliţele satului în larmă de claxoane. Buzescu era o aşezare cu adevărat vie, iar buzeştenii nişte oameni care ştiau să trăiască.

Se mai isca uneori câte o bătaie, dar nu punea nimeni mâna pe cuţit, în afară, fireşte, de cazurile când era de spintecat vreo beregată de oaie, şi cam era, deoarece duhnea tot satul a seu de la grătarele ce sfârâiau până aproape de miezul nopţii prin curţi.

Se spunea că-n fiecare palat sunt ascunse pistoale, dar ele nu erau niciodată puse la treabă, rugineau printre dantele şi borangicuri în fundul lăzilor de zestre sau sub mormane de plăpumi şi perne de mătase.

A trebuit să se prăbuşească o casă, pentru a se dovedi că toate acestea nu erau scorneli. S-au găsit printre dărâmături doi cai încă vii şi patru pistoale.

Şeful de post a admis în cele din urmă că pistoalele nu prezentau nici un pericol. Fără gloanţe acestea sunt, zisese el, asemenea sticlelor goale. Vinul le dă valoare, iar vinul, gloanţele adică, zăcea împrăştiat într-o altă cameră!
A căzut o altă casă mai apoi, la fel de uriaşă ca prima.

Ce păţiseră de se năruiau? Când le făcuseră, ele erau cele mai înalte din comună. Dar au apărut altele şi mai înalte, iar lucrul acesta era greu de suportat. Din fericire însă se putea acţiona pentru îndreptarea situaţiei. Cum? Construind un etaj nou peste cele existente. Ba chiar şi două, dacă unul nu asigura restabilirea vechii ierarhii.
Ultimul s-a prăbuşit palatul bulibaşei.

A fost nevoie de încă trei etaje ca să rămână cel mai înalt dintre toate. Dar n-a durat mult supremaţia lui. La primul vânt puternic a prins să se clatine şi stâlpii de marmură, ce-l ţineau în poziţie verticală, au început să se sfarme. Casa tot crescuse, devenind, dacă se poate spune aşa, o matahală cu picioruşe de copil. Normal că picioruşele s-au frânt.

Aici, pe lângă pistoale şi cai, au găsit şi un schelet. Poliţistul zicea că e de om. Bulibaşa zicea că e de maimuţă. De unde însă maimuţe la Buzescu?
O hadusese el dintr-o ţară străină, când fusese la o hadunare de-a lor.




De-a lor, a ţiganilor, nu de-a lor, a maimuţelor. Nu mai ştia numele ţării, că şedea prost cu ţinerea de minte, dovadă faptul că, în loc de patru sute de cocoşei şi paişpe chile de aur, el zisese, când a venit vremea, încoace după revoluţie, să se dea bunurile confiscate îndărăt, două sute, iar aur numai zece chile. Şi semnase şi cu deştu, aşa că degeaba şi-a adus după aia aminte că n-a mai primit nimic din ce uitase. Îl credea acum domnul şef că suferea cu memoria?

Domnul şef era om cumsecade şi înţelegător, se putea ca până la urmă să-l creadă, mai erau însă şefii domnului şef, care nu se lăsau aşa de uşor convinşi. Pentru ei trebuia să scoată cercificat. Ce cercificat? De unde? De la doctor. Asta a înţeles, dar ce fel de doctor? De oameni sau de maimuţe?
Bine-ar fi fost să existe unul care le acoperea pe amândouă. Exista.

Marcela Cărămidă a examinat cu atenţie scheletul, stabilind că aparţine, culmea, unei maimuţe. Păcat că murise înainte să se transforme în om, căci avea această tendinţă, mărturie stând ghiului ce-i atârna pe unul din degetele de la mână. N-ar fi făcut decât să complice lucrurile, dacă insista asupra acestui amănunt. Aşa că l-a omis din certificat. Nu înainte însă de a se încredinţa că n-au nici teoria lui Darwin, nici ştiinţa judiciară de suferit.

În urma celor povestite de Marcela, a hotărât Doru Magiunescu să descindă la Buzescu. Aveau domnii căldărari autorizaţie de construcţie?

Atâta voia el să-i întrebe. Ar fi putut, dacă se umfla rânza-n el, să-i întrebe şi alte lucruri. Ca de exemplu, de unde au banii cu care şi-au ridicat palatele şi şi-au cumpărat maşinile din faţa porţilor.

- Haoleu, boierule, mâncaţi-aş p... ta, ce vorbă e asta, cum să ne dărâmi casele. Avem copii şi nepoţi, mânca-ţi-aş, pentru ei le-am făcut. Toţi care le-a văzut a zis că sunt o fromoseţe. Cum de tocmai lu' matale nu-ţi place? Cu ce ţi-am greşit de-ai căşunat cu ăştia de spărie plozii pe noi?

Prefectul a zis ceva de lege.
- Legea?, s-a învârtoşat bulibaşa. Păi noi n-avem nimica cu ea.
- Asta e, că n-aveţi. Dă-le câte 50 de milioane amendă.
- De unde atâţia bani, boierule, că uite ce-am păţit cu casele.
- Într-o săptămână vreau să-mi arătaţi autorizaţiile.
- Plătim, domnule perfect, dacă
n-avem încotro, plătim. Belmondo, fugi, tată, şi vino cu banii încoace.

Înainte să se împlinească săptămâna, Mână Lungă s-a întâlnit în apropierea oraşului cu bulibaşa din Buzescu. Poate că nici n-a fost omul, s-a dus numai mâna lui la întâlnire.
E posibil ca bulibaşa să nici nu fi plecat de acasă, ci să fi mers mâna lui Trandafir, în viul nopţii, până la Buzescu.

Aşa a reuşit pictorul de la Bucureşti să termine la timp biserica.
Palatele au continuat să cadă, dar mai rar.
Pe ţigani nu i-a mai întrebat nimeni de autorizaţie. Şi nici de unde făceau rost de bani pentru case şi maşini.
Chiar dacă s-ar fi încumetat cineva s-o facă, urlau atât de tare combinele muzicale în timpul zilei, iar noaptea se umpleau curţile de sfârâitul grătarelor, încât că le-ar fi fost imposibil să-l audă.

(Va urma)