Recviem pentru Tănase (25)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman în premieră. Altfel deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă şi tocmai de aceea foarte tristă....

Se chema "De la ham la Hummer" articolul. Începea bine, dar se sfârşea post. Pentru că-l amesteca şi pe el. Şi vorbea şi despre Marcela Cărămidă, pomenind de întâmplarea aceea cu scheletul.
De unde ştiau ei că fusese om, şi nu maimuţă? Ai dracului maidanezi, îşi vârau botul în toate!

Cei de la partid au fost mai înţelegători de data aceasta. L-au sfătuit să sune la redacţie şi să-i acuze de rasism. Urmând ca, în funcţie de rezultat, să-şi menţină acelaşi punct de vedere, dar nu într-o discuţie privată, ca acum, ci oficial, în faţa unei instanţe.
Ziariştii s-au speriat. Au publicat în ziua următoare câteva rânduri menite să-l scoată pe prefect cu faţa curată.

Ceva se întâmpla totuşi. Prea se îndesiseră articolele la adresa lui, situaţie care, în ciuda bunăvoinţei arătate ultima oară, nu era deloc pe placul partidului.

Parcă lui îi plăcea! Dar nu se putea gândi la asta deocamdată, pentru că la sfârşitul săptămânii viitoare urma să fie târnosită noua biserică şi avea, pentru buna desfăşurare a acestui eveniment, o groază de lucruri de pus la punct. Dacă nu se ocupa el de toate, se alegea praful de cei şase ani în care stăruise, cu încăpăţânare de drac şi răbdare de înger, ca între spital şi pădure să crească o casă a Domnului ce se putea măsura oricând cu catedrala şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, căci o pictase un meşter căruia Ziurel Colivă îi zicea când Ucello, când Giotto, ceea ce voia să însemne că nu era cu nimic mai prejos decât Luchian, poate că-l şi depăşea, nu ştia cu cât, că era tânăr, avea toată viaţa în faţă, până dădea ortul popii, putea să-l întreacă, măcar cu un vârf de unghie, dacă nu cumva cu un lat de palmă sau chiar mai mult.

În afară de ceea ce dăduse pentru clopote, Nelu Nae nu mai scosese un sfanţ din buzunar pentru biserică. De Premiile Oscar nici nu voiseră să audă. Încercase chiar el să-l înduplece, dar degeaba. Nelu Nae zicea că el nu este locuitor al judeţului, că vine aici doar la sfârşit de săptămână, în rest e la Bucureşti sau în altă capitală europeană, că umbla, în interes de afaceri, peste tot. Se zvonea că-şi cumpărase o casă la Londra şi căuta să-şi cumpere una şi în New York, deoarece zbura tot mai des peste Ocean.

Din cauza asta, îşi rărise drumurile la Zimnicea, cei din oraş spuneau că-l văd la câteva săptămâni o dată, aşa că...
Nu-i venea să creadă că miliardarul aştepta la celălalt capăt al telefonului ca el să-i răspundă.

Oare de unde-l suna? Nu din America. Nici de la Londra? Atunci de unde? De la Zimnicea?! Ete-te! Păţise ceva? Ce se întâmplase?
Păi, se întâmplase că, neavând somn, câţiva comisari ai gărzii financiare s-au întâlnit la drum de seară cu nişte cisterne încărcate cu alcool în apropierea portului şi...

Problema era că încărcătura, ce provenea de la fabrica lui Nelu Nae, circula pe un drum public fără hârtii însoţitoare, ceea ce în ochii controlorilor constituia, în contrast cu părerea tot mai firavă a şoferilor, marfă de contrabandă. Pe lângă faptul că se confisca toată cantitatea de alcool din cisterne, asta însemnând vreo două milioane de dolari, proprietarul mărfii mai avea de achitat şi o amendă de o jumătate de miliard de lei.

Nu de amendă îi păsa lui, o plătea, doar nu era un capăt de ţară, ce dracu'... Altul era motivul pentru care îl suna el pe domnul prefect la o oră atât de târzie.

- Ete fleoşc, a murmurat vesel Doru Magiunescu. Altă dată să respecte legea. Ziceţi-i că sunt ocupat. Nelu Nae a crezut că turbează de furie. Dacă ar fi fost în apropierea cisternelor cu pricina, s-ar fi repezit la ţuţuroiul uneia dintre ele şi s-ar fi făcut criţă. Asta s-a şi întâmplat până la urmă, fiindcă miliardarul avea mereu grijă ca în preajma lui să se afle câteva sticle cu whisky. A fost nevoie doar de una ca să se îmbete. Dar mai înainte de asta, după ce prefectul i-a trântit telefonul în nas, a sunat în altă parte. La cineva din Bucureşti, care a sunat înapoi în judeţ, astfel încât cisternele cu alcool şi-au continuat drumul, ajungând până dimineaţa unde trebuie.
Nemaifiind vorba despre nici o încălcare a legii, n-a mai fost vorba nici despre amendă.

Lui Nelu Nae i-a trecut pe la prânz mahmureala. Nu însă şi supărarea. Era hotărât să-l pună cu botul pe labe pe prefect. Şi a început din clipa aceea să se gândească la ziua când avea să-l prindă la cotitură. Dacă ziua aceea nu venea singură, găsea el cumva o cale s-o facă să vină. Şi-a venit. Dar nu imediat. A fost mai întâi ziua în care s-a sfinţit biserica.
Era a treia duminică din Postul Crăciunului. Deşi se nimerise o vreme câinoasă, bătea vântul şi venea un fel de măzăriche de sus, se adunase mai multă lume decât atunci la Paisie.

Nici la primul zbor al lui Ionete nu fuseseră atâţia. Magiunescu intuise bine proporţiile evenimentului. De aceea n-a admis nici o greşeală în organizarea lui. Se dădea totul peste cap sau, şi mai rău, se alegea praful dacă o singură rotiţă se învârtea invers ori se oprea pur şi simplu din învârtit. Priveşti de departe şi vezi o mulţime de oameni strânsă în jurul unei biserici. În dreapta e un spital, în stânga, o pădure.

Bat clopotele, vântul îşi umple pumnii cu boabe de măzăriche şi le aruncă repede în geamurile bisericii, făcându-i pe cei dinăuntru să tremure. Nici pe cei de afară nu-i iartă. Femeilor, ce neruşinare, le umblă pe sub fuste, iar bărbaţilor le smulge pălăriile de pe cap, azvârlindu-le în curtea spitalului sau în marginea pădurii.

Priveşti şi îţi vine să râzi. Nu vezi nici o rotiţă, iar dacă nu sunt rotiţe, nu are, nu-i aşa, ce să se strice. Totul merge de la sine. Dacă se poate spune aşa despre o mulţime care numără poate 10.000, poate 15.000 de oameni. Clopotele ştiu ce au de făcut. Vântul, la fel. Problema, căci există o problemă, e legată de oameni. Sunt acolo 10.000 sau poate 15.000 de nasuri care prind din zbor, uite că vântul nu s-a gândit la asta, mirosul de peşte prăjit şi de sarmale.

Şi mai sunt tot atâtea guri ce aşteaptă să se sature. Şi mai sunt de două ori pe atâtea mâini care vor să apuce, ca să ducă la gură, dar şi să dosească ce se poate dosi pentru acasă.
(Va urma)