Recviem pentru Tănase (31)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Se înroşise caldarâmul de sânge. Reporterii străini beleau întruna ochii. Sângele românilor s-a transmis în direct la toate posturile de televiziune din lume. Democraţia se plăteşte cu sânge.

Vă mulţumesc, dragi ortaci, pentru spiritul vostru civic exemplar. Cele mai frumoase flori sunt cele udate cu sânge.
Care erau oamenii, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi care şobolanii?
- Cam slăbuţ, domnule prefect. Pe cei mai mulţi dintre ei i-aţi făcut scăpaţi. Uite la mine treisprezece, paisprezece, cincisprezece... Se putea şi mai mult. Dar e bine şi atâta. Merge un whisky după asta, nu? Pentru pofta de mâncare. Pe urmă... Ce-ai zice ca pe urmă să facem un poker?

Doru Magiunescu putea să zică nu, dar a zis da. L-a împrumutat miliardarul cu o mie de dolari, că n-avea niciun ban la el.
Fără bani, jocul ar fi fost lipsit de miză, şi atunci ce rost mai aveau să joace?

Aici autorul, care n-a jucat poker niciodată, se vede nevoit să întrebe: Din tot ce înseamnă viaţa ne interesează oare ceva care să fie complet lipsit de miză? Ce e lipsit de miză, e lipsit de sens. Ce e lipsit de sens, ţine de nonsens, de absurd. Şi totuşi, în viaţă sunt multe lucrurile absurde. Noi le facem să fie aşa, fie pentru că nu ştim, fie pentru că ne grăbim să le golim de sens.

În ce priveşte pokerul, este ştiut faptul că sensul lui este ca unul dintre jucători să-i golească de bani pe cei cu care joacă. Şi nu pentru că aşa vrea el. De fapt el vrea, că altfel n-ar mai juca, dar lucrul acesta n-ar da niciun rezultat dacă nu i-ar surâde norocul. Într-o viaţă plină de lucruri absurde ca a noastră, ar fi o eroare să credem că cel căruia îi surâde norocul este întotdeauna câştigător, mai ales când este vorba de poker, un joc în care sensul se lasă câteodată devorat de nonsens, ceea ce poate însemna că învinsul devine învingător, fiindcă aşa vrea adevăratul învingător să se întâmple, acesta transformându-se, din motive care ne scapă, în învins.

Cărţile bune îi veneau toate lui Nelu Nae, dar câştigător era de fiecare dată Magiunescu, astfel că mia primită la început s-a dublat, apoi s-a triplat, şi tot aşa până când prefectul câştigase la miezul nopţii fix un milion de dolari. Nu-i venea nici lui să creadă.

Poate că asta era minunea pe care o aştepta el să se întâmple. Să fi fost oare mâna înecatei? Era cunoscut obiceiul pe care-l aveau mâinile morţilor de a se amesteca uneori în jocul de poker. La fel de cunoscut era însă şi faptul că pokerul nu se număra printre jocurile ce-i erau pe plac lui Dumnezeu. Se băgau atunci sfinţii în astfel de lucruri? Uite că se băgau. Aceasta era convingerea lui Magiunescu în clipa aceea, dar n-a trebuit să treacă prea mult timp ca să-şi dea seama că se înşelase.

- Trecem totul pe hârtie şi ne socotim la final, a propus miliardarul.
Prefectul a fost de acord. Şi nu i-a părut tău, pentru că milionul s-a dublat, apoi s-a triplat şi tot aşa până când...
- Aoleu, ce bulan ai nene. Două zeci de milioane de dolari! Tu mă laşi în curul gol. Mergem mai departe?
- Mergem.
- Cum banii s-au cam dus, pun la bătaie combinatul chimic de la...
- Zău?
- Ce dracu'! Doar aşa am făcut avere, riscând. Totul sau nimic.
Combinatul s-a mutat pe hârtie în dreptul lui Magiunescu.
Nelu Nae mai avea şi alte combinate. Le-a pierdut pe toate.

 

La urmă de tot, a aruncat în joc fabrica de alcool şi casa care-i adăpostea.
Prefectul a arătat cărţile: trei nouari. Miliardarul a clătinat din cap şi palmându-şi chinta roială a spus:
- S-a luminat de ziuă, e timpul să ne oprim.
- Bine, dar cu câştigul meu cum rămâne?
- Uite cum, a râs Nelu Nae şi şi-a arătat cărţile. Eşti lacom, domnule, mult mai lacom decât mine.
- Ce vrei să spui? a sărit Magiunescu de pe scaun.
- Vreau să spun c-aş putea să le cer oamenilor mei să te vâre într-una din cisternele cu alcool pe care ai vrut să le confişti vara trecută. Nu ţi-ar mai da nimeni de urmă niciodată.

Prefectul a încercat să râdă, dar s-a pomenit că-i îngheaţă râsul pe faţă.
- Vreau să mai spun, a continuat Nelu Nae, că te-aş putea face terci în ziarul meu de la Bucureşti... Ştii tu care, ăla în care ai povestit de racordarea oraşului la reţeaua de gaze. Ar fi interesant să se afle câţi bani ai adunat pentru biserică, şi cât a costat ea în realitate. Sau cine este adevăratul proprietar al pământului pe care-l deţine în acte Ghionoaie. Aş putea să te distrug, dar n-o fac. Ar fi sub demnitatea mea de ticălos superior. Vreau însă să-mi promiţi un lucru.
- Ce? a îngăimat Magiunescu cu gura uscată.
- Să mă tratezi de acum încolo cu respect. Ne-am înţeles?

Nu înecata l-a învăţat pe prefect ca, în loc să spună c-a înţeles, să se repeadă dintr-o dată cu pumnii lui mici asupra miliardarului, spumegând de furie. Paisie, ca sfânt mai vechi ce era, nici atâta. Nu mai încăpea nici o îndoială că Magiunescu făcuse după mintea lui totul.

- Cum îţi permiţi, nenorocitule? Ştii tu, cine sunt eu?, a mai apucat el să spună, pentru ca imediat să se trezească la podea încălecat de oamenii cu cap de câine.
S-au auzit câteva icnituri şi o voce neputincioasa strigând după ajutor.

Haidamacii ăia ştiuseră şi unde şi cum să lovească.
Îl dureau toate oasele pe domnul prefect. Nu se mai putea ţine pe picioare. Ochii i se bolboşiseră, vedea ca prin ceaţă. Era ca şi cum se dărâmaseră pereţii acelei case pe el şi toată sarea lor îi intrase în carne.

Dar toate astea erau până la urmă suportabile. Loviturile pe care le primise în orgoliu îl dureau cel mai mult. Suferinţa cu care se alesese de pe urma acestora o suporta cel mai greu.

Totul era aranjat când a ajuns maşina cu el la spital. S-a răspândit prin oraş zvonul că prefectul este bolnav. Dar nu putea să spună nimeni de ce boală suferea. O lună de zile n-a părăsit rezerva în care a fost internat. L-au vizitat în timpul acesta doar familia, Marcela Cărămidă de două ori, Ticu Ardeiaş, ca să-l consulte în legătură cu premiile Oscar, şi Mişu Irod, dar nu ca să-i pună întrebări despre cele întâmplate, dimpotrivă, procurorul-şef n-a manifestat nici cel mai mic interes faţă de ceea ce păţise prefectul.

Era exclus să fi luat de bun zvonul cu boala. Un anchetator hârsit, că el aflase în mod sigur câte ceva despre partida de poker de la Islaz şi despre ce s-a petrecut după aia. Şi înţelesese că este mai bine să facă pe niznaiul, aşa cum prefectul însuşi înţelesese că este în interesul lui să nu dezvăluie nici măcar celor foarte apropiaţi adevărul.

(Va urma)