Recviem pentru Tănase (32)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră.  Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în per­so­najele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Mişu Irod venise la spital ca să-l invite la nunta sa de argint. Era tocmai ceea ce-i lipsea lui în situaţia în care se afla. I s-a povestit pe urmă cum a fost acolo. I-a povestit chiar Aurelian Tufă, care organizase la restaurantul lui totul.

Crezuse la început, când i-a spus Mişu Irod ce gânduri are, c-o să fie o petrecere restrânsă la care nu vor parti­cipa mai mult de douăzeci de persoane. De aceea s-a şi oferit să suporte el întreaga cheltuială. Dar când a văzut că restaurantul se umple de lume, sosiseră acolo vreo două sute de oameni, a simţit că-i fuge pământul de sub picioare.

Era prea târziu să mai dea înapoi, aşa c-a înghiţit găluşca.
Ca şi cum nu făcuse destul pentru nunta de argint a procurorului şef, a doua zi a trebuit să-i ducă acestuia acasă cu un camion darurile primite, căci nu venise nici unul dintre invitaţi cu mâna goală. Aduseseră de la piese de mobilier până la maşini de spălat şi televizoare.
Doru Magiunescu s-a bucurat că nu poate să meargă. I-a părut în schimb rău că va lipsi de la Premiile Oscar. Parti­cipase la toate ediţiile. Se născuseră sub ochii şi cu acordul lui aceste premii.

Pe lângă faptul că era primul lor laureat, ele îi păstrau vie în memorie ima­ginea căţeluşului la care ţinuse atât de mult şi care murise între timp.

Glumea deseori, cu justificată nostalgie, cuţu, cuţu, Premiul Oscar pentru activitate politică se acordă domnului... Trei ani la rând el fusese domnul căruia i se acordase.

Pe urmă îi zisese cineva de la Bucureşti să mai lase şi pe alţii, ca să nu bată la ochi. O lăsase pe Marcela Cărămidă. Apoi pe Amoraş Subţirelu. Tinerelul ăla blonziu, care părăsise redacţia ziarului Steaua Sudului pentru o gazetă obscură din presa centrală, venise într-o zi pe acasă şi tot în restaurantul acela din incinta Casei de cultură zisese, după câteva beri înghiţite la repezeală, că, pentru a fi în ton cu ame­ricanii, pe care Ticu Ardeiaş îi luase ca model, ar trebui acordat un Oscar şi pentru rol secundar.

Semn că nu se dezbărase de mai vechiul său obicei, gura flăcăului s-a băgat şi ea în vorbă venind imediat cu o propunere:

Premiul Oscar pentru rol secundar se acordă, cuţu, cuţu, populaţiei judeţului.
Nu era de vină atât ea, cât cârdăşia cu berea care-l îndemna să rostească asemenea nerozii.
Magiunescu auzise şi de data aceasta. Flăcăul îi dăduse fără să vrea o idee. Dacă americanii ofereau un premiu pentru film străin, ei de ce să nu premieze o personalitate străină de meleagurile judeţului. Şi au început, aşa cum era de aşteptat, cu ministrul Daniel Minune. Asta se întâmplase cu trei ani în urmă. Anul următor, avocatul Ardeiaş, care scria în secret un roman-fluviu, cel mai mare roman-fluviu din Europa, intenţiona el, (- Ticule, îi zisese în derâdere un literat local, care aflase totuşi secretul, bine că nu te-ai apucat de un roman-ocean, că muream dracului înecaţi), a insistat să se oprească asupra unui om de cultură. Atunci Ma­giunescu şi-a adus aminte de scriitorul ăla, Mitroi, care contribuise, chiar dacă nu din banii lui, cu o sumă importantă la ridicarea bisericii, şi a zis să-i mulţumească oferindu-i un Oscar. Nu ştia ce mare greşeală face. Ardeiaş încercase să se opună pe motiv că Mitroi e totuşi din partea locului.
- O fi, dar acum trăieşte în Bucureşti, ripostase prefectul.

Şi a urmat gala aceea de pomină, singura de la care lui Magiunescu i-ar fi plăcut să absenteze.
Căci scriitorul ăla de doi bani s-a urcat pe scenă şi în loc să mulţumească pentru premiul pe care ei se pregăteau să i-l înmâneze, el a zis că-l refuză. Putea să spună de la bun început sau să nu vină dacă nu-i convenea. Dar Mitroi venise exspres. Nu atât ca să refuze premiul, cât ca să arunce cu noroi asupra autorităţilor în discursul pe care l-a ţinut, fiindcă asta a făcut nenorocitul, a ţinut un discurs de s-a lăsat o tăcere grea, stânjenitoare peste lumea din sală. Nu se mai auzea nici musca. Că lui, prozatorul lui peşte, de nici nu-l băgau ăia în seamă pe la Uniunea Scriitorilor, îi este ruşine cu un astfel de premiu. Şi de ce? Fiindcă nu se punea, chipurile, nici un fel de preţ pe literatură şi scriitori în locul în care se aflau. Că cică pe vremea când era el elev de liceu existau trei sau patru librării în oraş, iar acum dispăruseră toate. Mai zicea că judeţul găzduia cu ani în urmă vreo două concursuri de creaţie cu numele ălora de demult, dar din lipsă de bani renunţase la ele, în timp ce pentru alte lucruri, cum erau zilele oraşului, nimic altceva decât nişte sindrofii de prost gust, se cheltuia cu nemiluita. Că aia, că ailaltă... I-a făcut cu ou şi cu oţet.

Aşa l-a făcut şi Magiunescu pe Ardeiaş după aia.
- Numai tu eşti de vină, zicea el, uitând cine venise de fapt cu pro­punerea. Să nu mai aud niciodată de boul ăsta. Îi rup picioarele dacă îl mai prind prin judeţ, ai înţeles?

Ardeiaş înţelesese, dar nu chiar de tot, pentru că anul trecut a reluat ideea cu omul de cultură. Unul adevărat, de data aceasta. Prefectul s-a lăsat până la urmă convins. Ticu Ardeiaş a zis că Pleşu ar fi cel mai potrivit, dar a trebuit să renunţe la el întrucât tatăl său se născuse la Turnu- Măgurele, ceea ce însemna că filosoful era pe jumătate din partea locului. Prin urmare, nu corespundea criteriilor. S-au gândit imediat la Liiceanu, dar nici el nu corespundea întru totul, fiind prieten la cataramă cu Pleşu.

L-au ales pe Cărtărescu. Timp de două săptămâni l-a căutat Ardeiaş la telefon, dar degeaba. De la Călăraşi, unde fusese, tot aşa, ca să primească un premiu, i s-a spus c-a plecat tot pentru un premiu la Suceava, iar de aici, după o escală de două zile la Stockholm, împreună cu Patapievici, pentru a le deschide celor de acolo ochii asupra românului care e gata să primească Nobelul, numai să fie ei gata să ni-l dea, din Suedia, aşadar, scriitorul s-a oprit niţel la Craiova, apoi la Sibiu şi Turnu-Severin, peste tot fiind încununat cu premii.

Reieşea că toată ţara îl premia pe Cărtărescu, ceea ce era cât se poate de adevărat, de vreme ce se gândiseră să-l premieze şi ei. Numai că nu izbuteau să-i dea de urmă. Neputând să amâne la nesfârşit festivitatea, au optat pentru altcineva. Cum de nu le trecuse prin minte de la început? Criticul Ştefan Alexandrescu era omul cel mai nimerit. Cuvântul său avea mare greutate. Adevărat, nu la fel de mare ca omul care îl rostea. Dacă-i întrebai pe scriitori care este cel mai important critic literar al ţării, aveau de ales între două nume. Unii ziceau Manolescu, alţii spuneau Simion. Rămânea între cei doi un loc pe care Alexandrescu nu izbutea să-l ocupe doar din pricina faptului că era prea mătăhălos, iar locul respectiv foarte îngust.